Monday, November 20, 2017
   
Text Size

Viaţa ca o artă

Colegiul “Spiru Haret” – Ploieşti a aniversat 162 de ani de la naşterea marelui pedagog Spiru Haret

Viaţa ca o artă

          clip image002  Colegiul „Spiru Haret” din Ploieşti a marcat vineri, 15 februarie 2013, 162 de ani de la naşterea lui Spiru Haret prin activităţi desfăşurate la Centrul de Documentare şi  Informare al Colegiului, aflat sub coordonarea profesorului documentarist Minodora Petrişor. La manifestare au participat directorii colegiului, elevi şi profesori. Cuvântul de deschidere aparţinând domnului director Sandu Mihai a fost urmat de câteva prezentări powerpoint: „Spiru Haret - omul”, „Manifestări ale spiritului haretian în sistemul educativ românesc”. Prezentările au fost realizate de către elevii clasei a XI-a A, coordonaţi de prof. Radu Luminiţa. Manifestarea a inclus şi dezbateri ale elevilor din clasa a IX-a D privind evoluţia relaţiei profesor-elev din secolul al XIX-lea până în şcoala contemporană. Discuţiile au fost moderate de doamna prof. Dobrică Cristina.

 

97 de ani de la moartea primei regine a României, Majestatea Sa Elisabeta „Carmen este viersul, Sylva e pădurea…”

Viaţa ca o artă

carmen-sylva 2Majestatea Sa Elisabeta, întâia regină a României, principesă de Wied, pe numele său complet Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied, (n. 29 decembrie 1843, Neuwied, Germania - d. 18 februarie 1916, Curtea de Argeş), soţia lui Carol I Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege român al dinastiei Hohenzollern, a fost o patroană a artelor, fondatoare a unor instituţii caritabile, poet, eseist, scriitor. Ca patroană a artelor, purta pseudonimul Carmen Sylva, iar ca fondatoare de instituţii caritabile a fost supranumită de oamenii din popor „Mama răniţilor".

   

Valentine’s Day, dincolo de inimioarele de pluş

Viaţa ca o artă

valentines dayDe ceva vreme, an de an, sărbătorim alături de America şi Europa Ziua de Valentine's Day, pe 14 februarie. Asta deşi nu există niciun sfânt Valentin în niciun calendar religios, iar în multe culturi europene, incusiv a noastră, ziua îndrăgostiţilor este stabilită în cu totul alte date calendaristice.

   

Muşatescu... savuros

Viaţa ca o artă

Citat-de-Tudor-MusatescuUnii trăiesc gratis, alţii degeaba.
Dacă într-o vorbă îndeşi mai mult decât încape, devine vorbă goală.
De ce prostul e mărginit, când prostia e nemărginită?
Bănuitorul se trezeşte înaintea ceasului deşteptător, ca să-l controleze dacă sună exact.
În fiecare zi de primăvară când vin rândunelele, pesimistul fredonează "vezi rândunelele se duc".

   

Caietul roşu

Viaţa ca o artă

Caietul roşu este un supravieţuitor, dintre multe altele rupte, arse, distruse de-a lungul timpului. Cu motivaţii personale sau obiective, cel 1putin 6 jurnale de a căror importanţă mi-am dat seama prea târziu, sute de schiţe şi desene, pagini de poezie şi proză au luat calea neantului. Prea des m-am bazat pe memorie, iar uneori, cu aroganţa tinereţii,  mi-am spus că păstrez în mine totul, pot oricând să refac sau să rescriu stările şi emoţiile, gândurile avute cândva.

Nu am simţit perisabilitatea lumii la modul concret decat târziu, iar avertizările mamei, speriată de societatea în care orice petec de hărtie scris reprezenta o ameninţare, deşi respinse făţiş, au lucrat ca un NLP în conştiinţa mea tânără. Pot spune azi că sistemul, prin părinţi, îşi făcea bine treaba, sugestia de autodistrugere funcţionând fără greş, ascunsă în cea mai grijulie formă de apărare maternă.

Instinctul supravieţuirii funcţiona totuşi,  prin nevoia cu neputinţă de reprimat, aceea de a relua de fiecare dată scrisul, dar gestul devenea tot mai interiorizat, tot mai camuflat în exprimare, izolarea sentimentelor luând forma unei introspecţii salvatoare. Dacă paginile scrise s-au minimalizat ca extindere, căutarea s-a adâncit tot mai mult interior, luând forma unei conştiinţe de sine, a unei responsabilităţi în faţa gestului de a scrie.

Combinaţia ciudată de sentimente pe care o avea mama faţă de pagina scrisă  - care putea compromite şi respectul ei faţă de carte au dat naştere unei provocări căreia îi răspundeam tot mai vehement. Impulsul iniţial, apărut şi susţinut încă de la vărsta de şapte ani, m-a făcut ca după ce am învăţat alfabetul să strig cu inocenţă, spre consternarea părinţilor: „în sfârşit, sunt liberă!”

Dacă în copilărie a fost un motiv de mândrie pentru profesori şi părinţi, odată cu intrarea în adolescenţă şi apoi după majorat, obsesia mea pentru scris a devenit motiv de îngrijorare părintească, nelinişte pentru viitorul meu „compromis”.

De altfel, amprenta acestui comportament camuflat, de apărare a identităţii literare, s-a răsfrânt şi asupra

   

Page 9 of 33