Saturday, November 18, 2017
   
Text Size

Editorial

"Sufleţel şi ţărişoară" sau „el major și ea minoră"

Editorial

nicolae boaru bibliotecaDin nou suntem constrânşi să constatăm aleatoriul păgubos cu care sunt luate deciziile de numire la nivel înalt. Se continuă o cretină şi suicidară politică de ridicare în dregătorii a unor oameni dotaţi, unii chiar performanţi, dar care sunt propulsaţi spre sfere și leviere pentru care nu au aptitudini... manageriale (scuze pentru clișeu) şi nicio „didactică" de exercitat asupra oamenilor departamentului respectiv.

 

„Mă, Niculae, încotro ne îndreptăm noi, domnule?"

Editorial

nicolae boaru biblioteca

De Nicu Boaru

Ce să faci în reprizele astea burzuluite de iarnă târzie decât să mai deschizi câte-o carte, să mai asculţi „muzica şi muzichia", să-ţi permiţi un minuţel de singurătate cu care să-ţi dojeneşti blând dar ferm propria statuie. Bine, bine, dar astea sunt valabile pentru mine , "om vechiu", nărăvit la bucoavne, Pink Floyd şi oglinzi... ne narcisice. Poţi să deschizi si un calculator în afară de acela al... cheltuielilor zilnice.

   

Grajdurile lui Augias

Editorial

nicolae boaru bibliotecaDe Nicolae Boaru

E ziua lui Caragiale. Aşa se zice că, „în noaptea de 29 spre 30 ianuarie 1852, în cătunul Haimanale s-a născut...". V-am citat din cel mai mare caragialeolog de până acum, Şerban Cioculescu.

Cercetări ulterioare – staţi, nu mă înjuraţi, nu încep vreo predică, vreo didascalie! – au documentat o altă dată, ba chiar mai multe. De ex., investigaţiile unui Gelu Negrea vorbesc despre 2 Făurar 1852. Alţii - altele.

În fine, nu acestea sunt acum importante, după cum, nu sunt sigur că tot ce am să vă spun eu aici va fi cât de cât reţinător de atenţie. Lăsăm de-o parte toate clişeele

   

Anul Vechi

Editorial

nicolae boaru bibliotecaDe Nicolae Boaru

Zurgălăii şi-au stins argintul demult, urările parcă nici n-au fost şi Anul (zice-se) Nou s-a instalat binişor. N-au fost, în fapt, zurgălăi, ci mai mult petarde năucitoare şi un tapaj de neam-prost. De... ne-am prostit cu totul. Iar noul an este, parcă, un an vechi.

Adică, nimic nu se anunţă în registrul speranţei şi în presimţirea unor ameliorări. Nu mă refer la regenerări morale, la crize lăuntrice prin care noi să ne punem în chestiune, să ne conspectăm şi contabilizăm lăuntrul, înfăptuirile, eşecurile, caraghioslâcurile, neputinţele.

Aici n-o să dăm niciodată piept cu duşmanul adevărat al României: noi înşine. Mă refeream la semnele concrete, neinterpretabile ale unei creşteri materiale, cel puţin. Nu dezastrul spiritual sau moral – ateism , lăcomie, lene, hoţie, duplicitate, marasm, lehamite – e de luat în calcul acum, ci o trezire din lălăiala euforiei triumfului în alegeri. Asemenea majoritate nu este a bună!

   

„Credinţa zugrăveşte icoanele în biserici”

Editorial

nicolae boaru bibliotecaDe Nicu Boaru

Eram dator să continui rândurile despre Basarabia şi sărbătorile ei. Aşa-i frumos. Să termini ce începi şi, dacă-i vorba de Basarabia, atunci „orice ocazie devine un prilej”, cum spunea nostimul de Mazilu. Poate am spus (scris) data trecută, că n-ai cum să n-ajungi, stând un răstimp dincolo de Prut, la o concluzie lirică; aceea că, treptat-treptat, te invadează, difuz, dar tiranic, o stare care ţine şi de-o sfârşeală sufletească, şi de-o nostalgie a ceva ce a fost şi nu va fi foarte curând şi o reverie istorică care să nu cadă în paseism. Ceva cam de genul „cum am fi noi astăzi dacă am avea, în salba de oraşe, colinarul superb al Chişinăului, grânarul şi podgoriile ei”. Asta ca să nu mai adăugăm şi Cernăuţiul lui Aron Pumnul şi Eminescu, alt oraş („alt” înseamnă etimologic „înalt”; e cimotie cu „altitudine”) al colinelor amintitoare de Roma străbunilor. Coline la întemeietori, dealuri frumoase, melodioase, la urmaşi. Iar urmaşii, erezii, sunt despărţiţi de frontiere samavolnice, trăitori sub zodii diferite, sub ohrane şi cutume distincte. Dintre toţi, orice s-ar zice, (noi cei de aici, basarabenii, românii din Ucraina, cei din Ungaria, din Serbia) tot cei de dincoace de Prut se bucură de libertăţi mai considerabile. Nu ne dăm seama de ele decât în momentul în care pui piciorul în oricare dintre zonele numite mai sus. Atunci se sistează automat critica năvalnică pe care ne-o aplicăm, spumegos şi îndreptăţit, de multe ori, nouă înşine, coruptei şi piticei clase politice care ţopăie şi se îngraşă pe spinarea şi seama noastră. Să suporţi umilinţele la vamă, să te simţi urmărit pe şosele (Basarabia este ceva mai îngăduitoare faţă de ticăloşia venală şi supravegherea naţionalistă din Ucraina), să n-ai voie să vorbeşti de rău liderii politici, Moscova şi Putin să fie subiecte tabu... Meleagul basarabean îţi oferă vederea acestor rigori şi constrângeri, unele de netrecut, dar şi cunoştinţa dătătoare de conştiinţă a existenţei unor oameni cu sufletul cât o ţară. Nu sunt mulţi, nu sunt puţini. Nu aparţin unei clase. Sunt poeţi şi sunt ţărani; sunt studenţi şi sunt bătrâni.

   

Page 1 of 3