Viaţa ca o artă

„A fost odată, ca niciodată,/ Că, de n-ar fi,/ Nu s-ar povesti...” Unii traduc această expresie, cu care încep de obicei poveştile, cu sensul de „demult”. Aş zice că e vorba de a ajunge la acel „odată” care a fost ca niciodată după aceea. Adică, este vorba de prima oară sau de începutul unei lumi şi, probabil, sfârşitul alteia. Acel timp nu poate fi unul fizic. Acel timp este unul mitic. Singurul care rămâne totdeauna proaspăt, curat, neînceput. El devine viu doar atunci când este evocat, fiind trezit la realitate de trăirile noastre şi de dorinţa de a înţelege.

Timpul legendar este nemuritor, este acel timp care însă nu se trăieşte decât în prezent, prin participarea afectivă şi prin revederea evenimentelor prin evocare.

Acolo se duc toţi cei pe care îi iubim, acolo se refugiază culturile, civilizaţiile şi poveştile. Acolo ar trebui să călătorim cu inima, pentru a aduce o parte din chipul nostru cel de odinioară. Acolo, ca şi în poveste, doar pasărea magică a iubirii te poate duce, doar dorinţa şi credinţa nestrămutată pot chema către prezent adevărurile ascunse de ochiul mort, de ochiul adormit.

De aceea, de multe ori auzim că doar sufletul de copil, prin puritatea lui desăvârşită, poate deschide cu adevărat această lume, a cărei frumuseţe o poate vizualiza cu ochii minţii şi de care se poate bucura nestingherit.

În afară de copii, mai sunt şi înţelepţii ce duc o viaţă simplă şi curată, păstrându-şi astfel sufletul senin, capabil să se bucure de meditaţie şi frumuseţea naturii, de viaţă. Adevărata înţelepciune înseamnă să poţi avea sufletul senin cu adevărat, la orice vârstă, să nu fi fost afectat şi alterat de evenimente şi uzură.

 autor, Camelia Radu