Sunday, May 26, 2024
   
Text Size

Viaţa ca o artă

Sindromul „deci”

Viaţa ca o artă

cami34Frustrarea de a nu fi ascultaţi, de a nu fi auziţi a dat naştere atât de cunoscutului tic verbal pe care l-am putea numi „sindromul deci”. Degeaba au sărit în sus profesorii, oamenii de litere, cei care încă mai iubesc această limbă românească, „deci” pus la început de propoziţie, excesiv întrebuinţat într-o singură exprimare, repetat obsesiv, continuă să ne polueze auzul, părând a fi mai degrabă o temă pentru sociologi, decât una de gramatică. 

Cine se încăpăţânează să greşească? Adolescenţii cu personalitatea în formare, funcţionarii vehemenţi cu numeroşii anonimi de la cozi, dar obedienţi cu şefii, cei care sunt marginalizaţi de o viaţă şi, în general, toate persoanele cu probleme în comunicare. 

Contaminarea a fost rapidă, pentru că frustraţi se găsesc peste tot. Îmbogăţiţii peste noapte, oriunde s-ar afla, au nelinişti ascunse, legate de educaţia personală, indiferent în ce funcţii şi ce scaune ergonomice ar ocupa, iar dacă hainele pot ascunde multe, limbajul îi va da de gol de fiecare dată.

Deci, să fim atenţi la „deci” şi să nu ne mai lăsăm intimidaţi aşa uşor!

 

Simplu versus facil

Viaţa ca o artă

De multe ori simplitatea este confundată cu accesibilitatea, deşi prin lume a trecut Brâncuşi. Seninătatea pare naivitate, chiar dacă majoritatea au citit Micul Prinţ. Armonia frizează banalul. Mai citeşte cineva Eminescu? Între excentric şi rafinat mai repede sare în ochi primul.

Şocantul şi senzaţionalul ţin loc de emoţie, iar filmele violente sau de suspans sunt preferate teatrului, cititului. Este prea complicat să mai gândeşti şi după ce ai ieşit din sală, să te laşi în voia unei idei pe care ai vrea să o înţelegi.

Chiar ochii care privesc sunt dresaţi să aleagă ceea ce trezeşte senzaţia şi nu ceea ce îndeamnă spre asumarea unei idei. Ce bine că există postere şi reclame! Acurateţea a devenit simplism.

S-au întors unii din Franţa sau din Spania şi, după ce au trecut prin diverse muzee, povesteau că ramele sunt mai interesante, mai scumpe decât pictura. Fastul, bogăţia, complicarea motivelor, ceea ce ia ochii induce aprecierea de valoros. Până la urmă, valoarea artistică este fals asimilată valorii istorice, valorii materiale, deşi creativitatea este altceva.

Jocul, descoperirea, trăirea, emoţia sunt valori omeneşti care au uneori un suport fragil: un petec de hârtie, uneori doar o privire sau un gest.

Autor, Camelia Iuliana Radu

   

Curajul de a fi

Viaţa ca o artă

Curajul de a fi       Curajul de a trăi aşa cum îţi doreşti trece şi prin filtrul social. Cine rezistă acestei cerneri a subiectivităţii poate merge mai departe în împlinirea viselor. Metodele prin care punem în practică dorinţele noastre vorbesc despre bunul simţ, despre cât am învăţat să facem ca proiectele noastre să fie viabile, să ajungă la înfăptuire.
       Deşi există o intimitate a creaţiei, pentru fiecare dintre noi vine o zi în care visele trebuie să iasă în lume, să se afirme, să depăşească locul călduţ şi primitor al sufletului nostru. Echilibrul dintre cele două aspecte, interior şi exterior, creează schimbul informaţional dintre social şi personal, optim şi durată. Altfel, putem fi orientaţi spre succes. A aprecia corect propriile capacităţi nu este un lucru prea uşor azi. De obicei se exagerează; ori cu indulgenţa, ori cu accentele prea critice. A fi obiectiv cu tine însuţi este şansa oferită nouă înşine de a ne păstra atât optimismul, cât şi realismul.
        Pe vremea dacilor, siguranţa de sine şi bucuria de a trăi erau asigurate de mentalităţi, credinţe şi religie. Toate acestea promovau aspectele pozitive ale caracterului, atitudinea de integrare în natură şi o viziune integratoare a omului în lumea celui UNIC.
 
Autor text şi desen: Camelia Iuliana Radu
   

Cine suntem?

Viaţa ca o artă

CIR cine suntemDacă am închide ochii şi ne-am pune o întrebare, aşteptând ca mintea, amintirile şi sufletul să creeze un răspuns, acesta cu siguranţă ar conţine un sâmbure de adevăr.

Mai ţineţi minte principiul oglinzii? Acela care spune că vedem în ceilalţi ceea ce suntem noi înşine? Că proiectăm asupra lor ceea ce ştim, dar mai ales ceea ce nu conştientizăm, dar suntem? Dacă nu îmi cunosc străbunicul aş putea să mă gândesc în linişte la el şi sigur aş vedea, cu ochii minţii, chipul său cel adevărat, chipul său spiritual.

Din amintiri obscure, ce plutesc în inconştientul colectiv, pe cerul interior al fiinţei neamului meu, din ceea ce ştiu, dar nu ştiu că ştiu, va răsări un chip, o imagine a ceea ce va fi fost strămoşul meu, iar ea va fi în mare măsură adevărată. Suntem ceea ce ne mai amintim despre noi, despre rădăcinile noastre, despre lumi pe care timpul le ascunde între faldurile sale somptuoase. Cine intră cu lumina sufletului, cu iubire, cu aplecare pasionată în obscurele tainiţe ale trecutului, va afla adevăruri necuprinse, despre istorie dar şi despre sine. Încercaţi, veţi fi uimiţi câte veţi afla.

Autor text şi desen: Camelia Iuliana Radu

   

Capcanele Minţii Umane/ Cele 12 feste pe care ţi le joacă Creierul

Viaţa ca o artă

creierPropriile creiere, pe care le cunoaştem atât de bine, ne pot face să credem că un lucru este corect, când, de fapt el, este total greşit, că suntem îndrăgostiţi când, de fapt, nu suntem, etc. Iată 12 exemple de „capcane” pe care ne-am obişnuit să le acceptăm doar pentru că este mai comod. Să învăţăm să le recunoaştem şi să le depăşim sunt lucruri esenţiale pentru noi, ca persoane. Tu te recunoşti în vreo variantă din cele de mai jos?

   

Page 27 of 29