Written by Iuliana Radu Wednesday, 08 August 2012 05:39
Bineînţeles că nu trebuie, dar de ce n-aş fi, dacă pot? Frumuseţea este o calitate şi natural este să ne dorim să deţinem toate calităţile posibile. Societatea nu a făcut altceva decât să specializeze o tendinţă înnăscută a omului, aceea de a fi uimit, încruntat, stimulat şi motivat de frumuseţe. Omul este mult mai receptiv la imagine decât la oricare altă formă de manifestare a adevărului. Privind natura, vom observa tendinţa ei de a se organiza estetic şi armonios, după câteva criterii: necesitate, economie şi frumuseţe. Acestea au devenit, cu timpul, principiile de organizare ale artelor vizuale. Viaţa socială preia şi ea tendinţele naturale şi construieşte, creează sisteme estetice şi valori culturale organizate după legile armoniei, pe care, prin artă le „smulge” din neştiut. Reflectarea imaginii presupune şi reorganizare. A căuta frumuseţea înseamnă să îţi găseşti un optim existenţial în care să te poţi accepta şi integra. Faptul că oamenii se judecă unii pe alţii după canoanele de frumuseţe ale vremii nu are legătură cu frumuseţea în sine, ci, mai degrabă, cu resorturile intime ale puterii. Ce intervine în judecare? Estimarea, compararea, evaluarea. Toate acestea se fac în funcţie de valorile personale, de cultura personală. Cu cât libertăţile de exprimare ale unei persoane sunt mai mari cu atât judecările devin mai largi şi mai puţin focalizate pe aspecte particulare. În ceea ce-i priveşte pe europeni sau pe orientali şi principiile lor estetice, cred că ele sunt mai degrabă expresii ale încercării de păstrare a identităţii. Deşi valorile estetice migrează necontenit de la o cultură la alta, nevoia de păstrare nealterară a rădăcinilor se manifestă atât la europeni, cât şi la orientali. Poate că întrebarea nu ar fi trebuit să fie „de ce trebuie să fiu frumoasă?”, ci „cum se schimbă noţiunea de frumos?”, sau „cum mă pot apăra de presiunea frumuseţii?”.