Viaţa ca o artă

Dacă am închide ochii şi ne-am pune o întrebare, aşteptând ca mintea, amintirile şi sufletul să creeze un răspuns, acesta cu siguranţă ar conţine un sâmbure de adevăr.

Mai ţineţi minte principiul oglinzii? Acela care spune că vedem în ceilalţi ceea ce suntem noi înşine? Că proiectăm asupra lor ceea ce ştim, dar mai ales ceea ce nu conştientizăm, dar suntem? Dacă nu îmi cunosc străbunicul aş putea să mă gândesc în linişte la el şi sigur aş vedea, cu ochii minţii, chipul său cel adevărat, chipul său spiritual.

Din amintiri obscure, ce plutesc în inconştientul colectiv, pe cerul interior al fiinţei neamului meu, din ceea ce ştiu, dar nu ştiu că ştiu, va răsări un chip, o imagine a ceea ce va fi fost strămoşul meu, iar ea va fi în mare măsură adevărată. Suntem ceea ce ne mai amintim despre noi, despre rădăcinile noastre, despre lumi pe care timpul le ascunde între faldurile sale somptuoase. Cine intră cu lumina sufletului, cu iubire, cu aplecare pasionată în obscurele tainiţe ale trecutului, va afla adevăruri necuprinse, despre istorie dar şi despre sine. Încercaţi, veţi fi uimiţi câte veţi afla.

Autor text şi desen: Camelia Iuliana Radu