Viaţa ca o artă

Frustrarea de a nu fi ascultaţi, de a nu fi auziţi a dat naştere atât de cunoscutului tic verbal pe care l-am putea numi „sindromul deci”. Degeaba au sărit în sus profesorii, oamenii de litere, cei care încă mai iubesc această limbă românească, „deci” pus la început de propoziţie, excesiv întrebuinţat într-o singură exprimare, repetat obsesiv, continuă să ne polueze auzul, părând a fi mai degrabă o temă pentru sociologi, decât una de gramatică. 

Cine se încăpăţânează să greşească? Adolescenţii cu personalitatea în formare, funcţionarii vehemenţi cu numeroşii anonimi de la cozi, dar obedienţi cu şefii, cei care sunt marginalizaţi de o viaţă şi, în general, toate persoanele cu probleme în comunicare. 

Contaminarea a fost rapidă, pentru că frustraţi se găsesc peste tot. Îmbogăţiţii peste noapte, oriunde s-ar afla, au nelinişti ascunse, legate de educaţia personală, indiferent în ce funcţii şi ce scaune ergonomice ar ocupa, iar dacă hainele pot ascunde multe, limbajul îi va da de gol de fiecare dată.

Deci, să fim atenţi la „deci” şi să nu ne mai lăsăm intimidaţi aşa uşor!