Bagă-ţi minţile-n cap!

Bagă-ţi minţile în cap!

Recent, au fost afişate rezultatele de la Bac. Încă o lovitură sub centură societăţii româneşti. Învăţământul, schimonosit de lipsuri, îndoieli, nesiguranţă, tupeu, indiferenţă, scandaluri şi forme fără fond, îmbrăcat în ţoale de fiţe, cu fustiţe-guleraş şi maşini 4x4, ori abia târându-se prin grupuri şcolare unde vin tineri nu ca să înveţe o meserie, ci ca să bea o cafea sau să încerce o gură de etnobotanice în grup, pentru că acasă nu se pot lauda, a mai luat, el însuşi, un pumn în faţă. Cu rezultate „de doi bani”. Dincolo de care, în afară de uimire, tristeţe sau indiferenţă, rămâne atâta vină şi (re)formă fără fond.

Am văzut copii de 8 la română (deci nu proşti grămadă!) luând, surprinzător, 1,25 sau 3,90; am văzut copii care abia au scris câteva rânduri la Eminescu şi care au luat peste 5 sau chiar 6! Am văzut, însă, şi copii care au învăţat conştiincios, fără a apela la sistemul… clasic al meditaţiilor, şi care au obţinut note şi medii peste 9. Şi nu i-am văzut urlând sălbatic de bucurie ca pe aceia fericiţi că măcar au trecut cu amărâtul de 6…

Bagă-ţi minţile în cap!

S-a dat „bacul” la română! Pe-o căldură de le-a fiert minţile candidaţilor... Ale celor din generaţia mess-ului şi a schimbărilor de legi şi iniţiative asemeni perechilor de ciorapi murdari. Ale celor pe care, prin clasa a V-a, profesoara de Limba şi Literatura Română îi apostrofa că au citit „Cireşarii” şi romanele lui Jules Verne - chestii „demodate” – şi le arăta nemulţumirea că n-au citit „Harry Potter”!

Ei bine, azi, mulţi dintre ei... cei ce s-au conformat, la vremea respectivă, cerinţelor unor asemenea profesori, au avut ghinion. Cu carul. Luceafărul mă-sii de bacalaureat, că le-a picat fix... „Luceafărul”. Cerinţă clară, vorba aceea: mură-n gură (sinonim cu para mălăiaţă)! Tema şi viziunea despre lume într-un text de Eminescu: „Luceafărul”. Adică, aş îndăzni, a mai faină şi mai cunoscută şi vibrantă poezie românească, a mai luminată... simbolul nemuritor al versului autohton.

Şi iată că mi-a fost dat să aud cu urechile mele o tânără - absolventă a unui ditamai liceul din buricul Ploieştiului (profil bilingv!) - cum mărturisea cu zâmbetul pe buze: „Ei, n-am făcut subiectul trei şi pace. N-am scris nimic la «Luceafărul». Nu l-am citit niciodată, că nu m-a interesat. N-am ştiut. Eu n-am citit niciodată Eminescu”. Ca şi cum ar fi spus, senin, că n-a fost niciodată la Polul Nord.

Dacă aş fi auzit asta din povestite, n-aş fi crezut. Dar aşa... cum să nu citeşti Eminescu?! Eminescu este Eminescu. Şi mi-am dat seama că am permis şi am ajuns să avem, lângă noi, generaţia fără Eminescu. Fără valoare şi fără repere. Să spui cu nonşalanţă, prosteşte, că nu ai citit niciodată Eminescu, tu, absolvent de clasă cu profil filologic? Un alt elev a recunoscut că, la acelaşi subiect nu a prea avut ce scrie... doar o jumătate de pagină, aşa... de prăsilă! Şi atunci cei de la colegiile tehnologice, cei de la clase cu profil sportiv ce să zică? Ştiu care e diferenţa dintre subiect şi predicat?! După 12 ani de şcoală...

Uite generaţia fără Eminescu. Uite unde am ajuns... Inodori, incolori, insensibili, incapabili. În cercul nostru strâmt. Departe. Dureros de departe de Eminescu.

„Trăind în cercul vostru strâmt/Norocul vă petrece/Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece...”.

Bagă-ţi minţile în cap!

Ghena - locul unde poţi găsi orice! Chiar şi… cărţi. Nu, nu cărţi de joc, ci de citit! Cărţi despre Cel de-al Doilea Război Mondial, Luceafărul - Texte Comentate, Caragiale - Teatru, „Adio Arme”, dicţionare, Shakespeare - vreo trei volume, Blaga - texte comentate, cărţi de medicină şi chiar câteva cărţi de poveşti. Peste 20 de volume, în total, zăcând absurd, pe jos, printre resturi de mâncare şi ambalaje, ucise de mirosuri pestinenţiale şi de salturile haotice ale pisoilor râioşi gata să-şi apere teritoriul chiar şi în faţa gunoierilor. O imagine cumplită, dureroasă, care mi-a dat de gândit. Cărţi aruncate la gunoi. Numai cineva fără minte, o mână criminală putea face asta. În urbea lui Caragiale, unul dintre părinţii teatrului românesc. Cărţile, soioase, deschise, jerpelite, plouate, păreau să strige după ajutor.

Lucrul acesta nu s-a întâmplat într-o mahala, ci într-un cartier cu pretenţii şi cunoscut sub numele poetului naţional: „Eminescu”.

Cine voia să se debaraseze aşa, de ele, putea măcar să le doneze, că sunt atât de mulţi copii ai căror părinţi nu-şi permit să le cumpere nici un creion, nicio carte… şi nu să le arunce ca pe nişte gunoaie! Să nu le lase în voia mucegaiului, la ghenă!

Cine este vinovat, în societatea noastră, de ignoranţa la care s-a ajuns, aceea de a arunca cât acolo valorile şi le întoarce tot mai des spatele este o întrebare la care nu avem pretenţia unui răspuns. Episodul acesta rămâne unul banal, dar să nu uităm: este de datoria noastră, a fiecăruia, să face ceva împotriva acestei atitudini laşe!