Monday, November 20, 2017
   
Text Size

Dugheni politice

Editorial

nicolae boaru biblioteca

De Nicu Boaru

Știți că mă tentează, ca titlu pentru rubricuța mea, cu care vă năpăstuiesc hebdomadar (hm!hm!), „titula” de (Cr)editorial. Asta pentru că nu prea mint, nu vă mistific, nu încerc să vă aduc spre... , să propag, remunerat sau altfel interesat, vreo aliniere profitabilă, la care să vă ratașez. Nu mă interesează ceea ce, într-o epistolă de la Berlin, Caragiale numea „dughenile politice”. Cuvântul trimite spre „duhoare” mai mult decât spre „duh”.

Ceva înghesuit, igrasios, promiscuu. Și-aşa daţi tot timpul şi cam peste tot de pledoarii scălâmbe, de mobilizări ţipate, de emisiuni de-un partizanat sinistru sau ridicol, moderate de ţaţe şi efebi... senili (!?) care te muştruluiesc atunci când nu sar de-a dreptul la tine cu „ghiarii și dințile” (cum spunea, pe timpuri, Iosif Chișinevschi).

De data asta însă sunt în faţa unei „contradicţii din care nu putem ieşi”. Sau nu pot ieşi eu, de ce să vă implic pe dvs. Eu cu neputinţele, scăderile, neajungerile mele de înţelegere. Cum să comentezi decizia Curții Constituționale a României. E în avantajul cui? Al democraţiei? Al ţării? Al poporului care trebuie să deprindă reflexele civilizaţiei, normalităţii şi valorilor europene?

Oricum jigneşti pe cineva. Problema este inflamată până la abces, iar rezoluţia înaltă dată alatăieri nu drenează coptura. Băsescu pe de-oparte, anumite trusturi de presă pe de alta au polarizat şi iuţit până aproape de isterie trăiri, păreri, accente.

Calmul, reflexia, cumpănirea avantajelor nu ne sunt musafiri sau megieși apropiaţi, cel puţin acum. Repet: nici nu ştii cum să „ataci” chestiunea aceasta pârjolitoare. De aceea, vorbeam de dificultatea în care se situează automat cel care are o rubricuţă: dacă încearcă un „ajur” , o croşetare, câteva notule pe marginea (in)validării referendumului, o câtime importantă dintre cititorii noştri inteligenţi nu va fi de acord; se va simţi chiar vexat.

Ceilalţi vor fi dezamăgiţi că nu-i aperi cu patos sau cu argumentaţii jubilative. Am încercat de câteva ori chiar aici să vă înfăţişez [(cr)editorial, nu(!?)] propria-mi situare în împrejurarea aceasta, fără să despic firul în patru, dar şi ocolind dunga razachie a pamfletului: am votat, nu sunt deloc de acord ca Băsescu să continue lucrarea lui stârnitoare; în acelaşi timp, nu pot să nu văd că nu se face nimic pentru ameliorarea situaţiei oamenilor. Viaţa devine îngrozitor de scumpă, după cum nu pot să nu constat că a devenit „săracă” în bucurii, plată ca o mocirlă, redusă jignitor la discuţia cu frecuşuri şi scântei în jurul permanentelor pugilate electorale.

Chiar la atât să ne reducă minunaţii bipezi ridicaţi la Cotroceni, Palatul Victoria, TV cutare şi ziarul cutare? Avem (dar mai avem?!) visuri, proiecte cu noi, densități de căpătat, mândrii (poftim: cea de român) de adoptat sau reînjghebat, lecturi şi tihne aerisite, fără hăpăială şi urlete hip-hop.

Îi întrebi de ravagiile secetei, de introducerea unui sistem de irigaţii, de readucerea unor drepturi amputate mârşav de către „foştii” lui Boc, ţi se răspunde cu „stai să-l dăm jos pe Băsescu” sau cu „vom vedea de la toamnă, deocamdată...”. Ori, şi mai grav, ești taxat de om al lui... al lui... Al lui Belzebut, cel care... şi care... Nu zici așa, devii automat proscris, ticălos, vândut, ori un prost sadea. Dar tu nu eşti frate cu Ponta şi nici văr cu ... cum se numeşte ălălaltu? Cel de la Cotroceni până alaltăieri.

N-ai votat nici pentru Băsescu. Tu vrei să trăieşti cu o cuviinţă materială şi mai ales cu sentimentul unei libertăţi demne. Să ştii că nu eşti masă de manevră pentru nişte avocaţi scălâmbi de la nu ştiu care post TV, care-ţi mai şi provoacă ieşirea în stradă. Aproape rizibilă a fost transmisia.... nu ştiu cui, marţi seara, din Piaţa Universităţii. Din 5 în 5 minute o bulbucată, cu o voce de Ana Pauker, întreba reporterul din Piață: „câţi oameni sunt acum acolo?”. „Vreo 300, vine răspunsul”. Se ştia, că într-o altă piaţă era un miting al celorlalţi. „Moderatoarea”, isterica adică, recidivează: „I-ai mai numărat?” „Da, sunt vreo 500”, venea răspunsul celui care fusese pesemne muştruluit în cască, între timp.

Dar erau două mitinguri... şi amândouă cu români de-ai noştri, nici mai proşti, nici mai luminaţi, mai breji, mai tuciurii.

Am văzut noi (mă rog: eu) mitinguri grele acum 22 de ani, cu zeci de mii de oameni, cu greve reale, nu de comedie, ale foamei, cu poliţişti intrând noaptea în corturi şi bătându-i cumplit pe cei care nu plecau acasă după vreo 30 de nopţi sub cerul liber. Nici măcar firească nu este o încropitură de 4-5 sute, să zicem o mie de nemulţumiţi. Plus că referendumul acesta a avut deoparte vreo 7-8 milioane, de partea cealaltă alte milioane bune. Să ne omorâm între noi?...

Mai multe pe www.actualitateaprahoveana.ro

Add comment


Security code
Refresh