Viaţa ca o artă

Cel ce neagă existenţa lui Dumnezeu ca şi creator o face din două motive: ori (1) îşi doreşte cu tărie să creadă şi, negând, vrea să audă argumente solide de la alţii, de teama de a nu face parte din marea de ignoranţi şi creduli; cu alte cuvinte, ia foarte în serios existenţa Lui; ori (2) este sclavul metodelor clasice şi raţionaliste de gândire, de cercetare, iar când acestea nu aduc rezultatul scontat, preferă să ignore miile de ani de manifestare a credinţei, decât să admită un fapt nedemonstrat ştiinţific.

A crede este o atitudine. A crede nu este totuna cu a admite şi nu are legătură cu a raţiona sau a înţelege aspecte cognitive care se exersează în timp prin metode educaţionale. A crede în Dumnezeu este mai aproape de „a da un sens pozitiv emoţiilor noastre” şi a face din subconştient o sursă de energie şi nu una de angoasă. Acestea sunt aspecte personale ale credinţei.

La nivelul unei societăţi, credinţa reprezintă o sursă de coeziune. Antropologic vorbind, am putea avea o perspectivă mai largă de supravieţuire în timp a unei culturi. Pentru că idealurile spirituale fac dintr-o populaţi oarecare o civilizaţie. Dacă ar fi să ne apropiem cât de vag de filozofie, ar însemna să anulăm metafizica prin necredinţă.

autor, Camelia Radu

desenul aparţine autoarei