Viaţa ca o artă

Pe vremuri, oamenii se cununau la biserică - o axis mundi a satului de altădată - şi tot acolo se hotăra eventuala despărţire. Nu uşor şi nu oricum, pentru că omul necăsătorit era „neterminat", iar cel divorţat, tot aşa, că nu terminase ce începuse.

Ei bine, aşa cum aflăm din frumoasele istorisiri ale Fundaţiei Adept Transilvania, „la saşi, dacă venea cuiva ideea să divorţeze, cei doi soţi mergeau la preot şi mărturiseau hotărârea. Preotul le răspundea că divorţul va fi permis numai după ce vor trece peste încercările din „camera divorţului".
Cei doi soţi erau închişi trei zile şi trei nopţi în această cameră din satul lor, doar cu un singur pat, o singură farfurie şi o singură lingură. Interacţiunea era inevitabilă şi şansa rezolvării problemelor dintre ei era mare. Metoda era foarte eficienta, pentru că, se spune, cei mai mulţi ieşeau împăcaţi după trei zile. Pentru cei mai încăpăţânaţi, mai exista o încercare: după cele trei zile, erau duşi la Biertan, în fata episcopului. Acolo li se mai dădeau şase zile de stat împreună în camera divorţului, în aceleaşi condiţii: un singur pat, o singură farfurie şi nu mai mult de-o lingură.
Moşii şi strămoşii au lăsat, de altfel, dovezi cum că, în perioada în care a existat acest obicei, abia dacă au fost trei divorţuri în zona Mărginimii Sibiului.
O lecţie frumoasă, mai mult decât o simplă legendă. O lecţie cu oameni frumoşi şi înţelepţi care ţin la familie şi la valorile care pot cu adevărat să bogăţie.