Sunday, May 26, 2024
   
Text Size

buzunarul timpului de la piept XVIII

Viaţa ca o artă


Roma - The End-95Descopăr vocea străzii. Era una foarte importantă. Am întors capul şi am văzut o femeie extrem de încrezută. Era soţia unui potentat al vremurilor, unul care era cu nasul pe sus, imposibil de coborât pe pământ, aşa că…
Nu ştiu cât de corect am fost, dar m-am ambiţionat să o cunosc, să ajungă în braţele mele, în patul meu, să o fac să mă iubească. Asta a fost la început. Apoi, puţin câte puţin m-am îndrăgostit de ea. Era o femeie puternică, deşteaptă şi tot ce-şi dorea avea, inclusiv pe mine.
La început m-am simţit folosit, apoi am înţeles cât de mult mă iubea. Era în stare să-mi dea tot aurul din lume ca să fiu numai şi numai al ei. Chiar mi-a arătat un „cufăr” cu aur. M-a rugat să-l iau tot, numai să rămân cu ea.
Au trecut câţiva ani, ea a născut un superb băiat pe care l-am văzut de câteva ori cu bona. Îl văd şi astăzi, dar e o altă trăire. Sunetul unor semnale mă opresc la marginea unui anotimp. Cald şi cu un miros aparte este aerul ce m-a înconjurat. Puterea vieţii este

mai mare decât orice, dorinţa ei a fost mult mai mare decât propria mea continuare a trecerii. Sunt liniştit, adeseori atât de liniştit încât bucuria vieţii mă aşează pe o bancă din parcul tinereţii mele. E mult mai bine aşa, e mult mai bine pentru A. şi pentru I. Curând va avea şi el familia lui, băiatul lui, drumul lui, banca lui din parc. Deschid o carte şi gândul meu „pleacă”. Pentru câteva clipe doar, apoi se întoarce la un început în „joacă”, o ambiţie ce a devenit o parte din viaţă. Adeseori ştiu ce face, arareori vorbesc cu A., e mult mai bine aşa, taina este taină dacă rămâne aşa. Şi, adeseori, eu am tainele timpului meu. Multe, puţine, nimeni nu are dreptul să le adune, să le disece, să le expună.
Îmi aranjez ochelarii. Îmi caut o cravată în ton cu vremea de afară, cu vremea din interiorul meu, culori pastelate din vise realizate. 
Aşa a fost şi A., o dragoste, un film în doi, dezlănţuiţi în iernile-ierni, în verile şi-n toamnele ce par că revin mereu. Primăvara era mai greu să o văd. Buchetele de flori îi umpleau braţele, îi acopereau pieptul, îi atingeau tâmpla, îmi atingeau trupul. O împletire a unui corp superb, al unei femei înalte şi elegante cu un trup al bărbatului înalt şi suplu, valul ei, aşa spunea. Mă întreb cum aş fi fost fără ea. Răspunsuri nu găsesc, în schimb privesc şi constat că rămân în urma mea prin ce am semănat. Iubire şi flori, cuvinte acoperite în fapte, totul ca o melodie bine compusă, cântată şi ajunsă un şlagăr. Îmi amintesc melodia noastră, căci aveam una specială, o fredonez adeseori, dar mă apucă nostalgia când sunt singur, când nu pot să privesc soarele cum mă priveşte direct în ochi. Mai am încă multe de spus, aşa că voi merge mai departe, privesc înapoi pentru că-mi este tare drag ce a fost, ce face parte din mine, din viaţa mea, din fiinţa mea. Uneori îmi vine să spun tot, să nu plec dincolo cu nimic în afară de iubire, dar… 
Nu, nu vreau ca cineva să sufere, să înţeleagă greşit, iar eu să nu fiu de faţă să pot să explic puritatea celor ce au existat. Alte vremuri, alte vârste, alte gânduri în acelaşi trup, mai matur acum, mai „zburdalnic” atunci în clipele acelea de viaţă. Am fost şi voi rămâne un boem, un bărbat ce iubeşte, ce caută iubirea şi ia de la viaţă frânturi de fericire pentru a putea să construiască un întreg. Oare e posibil? Oare am reuşit? 
Mă uit în urmă cu bucurie şi nu regret nimic din ce am făcut, poate doar că nu am putut să fac mai mult, să păstrez lângă mine fructele, florile şi timpul. Dacă cumva le veţi găsi să aveţi grijă de ele, să le păstraţi în camera de oaspeţi a fiinţelor voastre, a cântecelor voastre, a fiecărui dans al mireselor ce vor veni. Şi nu uitaţi să mă anunţaţi să vin şi eu alături de fericirea voastră, de oda bucuriei. Dacă nu voi răspunde invitaţiei să ştiţi că am plecat să mai sădesc o floare, un pom, o altă viaţă.

autor, Vali Niţu

Add comment


Security code
Refresh