Viaţa ca o artă

Mulţi părinţi sunt disperaţi că au copii care strică orice jucărie ce le cade în mână, devastând plini de curiozitate sertarele casei în căutarea mecanismelor numai bune de demontat. Lor nu le scapă nici un ceas, nici un buton în spatele căruia se află acel ceva care îl face să funcţioneze, nici un şurub care încă mai stă bine la locul lui, transformând casa într-un şantier continuu.

Degeaba primeşte jocuri tip „lego” sau sfaturi şi

reproşuri, micul harababurici va prefera să se ascundă şi, departe de ochii vigilenţi ai părinţilor, de gura lor mare, va continua cu pasiune investigaţiile sale devastatoare. Psihologii nu recomandă ca, până la vârsta de trei ani, un copil să fie apostrofat spunându-i-se „nu ai voie!”, afirmând că acesta nu înţelege sensul lui NU decât ca pe un mesaj de felul „mama nu mă iubeşte”, devenind frustrat şi neîncrezător în părinţi. Cel mai bine este să i se deturneze atenţia sau să se încerce, prin joc, în termeni „de poveste”, trezirea curiozităţii copilului către altceva.

Specialiştii susţin că părinţii nu au voie să-şi certe copiii pentru că aceştia demontează tot ce le pică în mână. Dacă în copilărie acest aspect pare insuportabil, mai târziu va fi o mină de aur pentru viitorul adult. Copiii care demontează jucăriile pentru a descoperi ce este dincolo de aparenţe au o minte analitică, ei nemulţumindu-se cu explicaţii facile, de formă.

Deosebit de ingenioşi, aceşti copii demonstrează capacităţi creatoare şi trebuie stimulaţi, încurajaţi în mini cercetarea lor, îndrumaţi către cercuri tehnice unde instruirea le este supravegheată. Acasă, totul va fi vraişte în urma lor, dar în viaţă drumul va fi mult mai promiţător şi mai plin de satisfacţii.

autor, Camelia Iuliana Radu