Viaţa ca o artă

Nu ştiu cât de ciudată vi se va părea asocierea mea, dar scrierile lui Freud îmi aduc aminte mai mereu de romanele lui Thomas Mann. Stilul organizat, limpezimea redării ideilor, reluarea lor din timp în timp, cu scopul de a fixa informaţiile şi pentru a descrie noi aspecte ale aceleiaşi afirmaţii, rigoarea şi siguranţa de sine. După ce ai sfârşit o lectură, rămâi cu o puternică impresie de stabilitate, de parcă ai fi contemplat o frescă din quattrocento florentin.

Apoi citeşti Jung şi intri parcă în eternitate... Psihicul nu mai este o formaţiune personală, datorată unei evoluţii biologice, moştenită genetic, rod al adaptării la mediu, în care până şi spiritualitatea este o variabilă determinată de evoluţie, ci este o portiţă către eternitate şi obiectiv, ale cărei legi încercăm mai degrabă să le surprindem decât să le determinăm.

Citind Jung te redescoperi în propriile frământări, confuzii şi revelaţii, aproape ad literam. Deşi povestea este alta, schema pare aceeaşi, psihicul fiind o deschidere către existenţa aproape palpabilă a conceptelor.

Sentimentul meu a fost acela că Freud descrie omul concret, pe când Jung vorbeşte despre omul cultural, despre acel om care se uimeşte pe sine, părând mereu zămislit din idee şi nu din pântec. Freud a ales o paradigmă care îi era lui însuşi inteligibilă şi coerentă, pe când Jung a lăsat loc şi pentru ideile altora, pentru creativitate. Teoria lui Jung pare un atelier în care te poţi instala şi, dacă îţi place, continui în stil propriu să îţi exersezi ideile.

Două locuri: Luvru şi atelierul lui Brâncuşi, instruirea şi regăsirea de sine, prin starea de atelier, prin atingerea acelor piese-idei neterminate; a schiţelor, a sfărâmăturilor uitate pe o masă de şlefuit. Alternanţa între rigoare şi creaţie.

Autor, Camelia Radu