Friday, May 24, 2024
   
Text Size

Caietul roşu

Viaţa ca o artă

Caietul roşu este un supravieţuitor, dintre multe altele rupte, arse, distruse de-a lungul timpului. Cu motivaţii personale sau obiective, cel 1putin 6 jurnale de a căror importanţă mi-am dat seama prea târziu, sute de schiţe şi desene, pagini de poezie şi proză au luat calea neantului. Prea des m-am bazat pe memorie, iar uneori, cu aroganţa tinereţii,  mi-am spus că păstrez în mine totul, pot oricând să refac sau să rescriu stările şi emoţiile, gândurile avute cândva.

Nu am simţit perisabilitatea lumii la modul concret decat târziu, iar avertizările mamei, speriată de societatea în care orice petec de hărtie scris reprezenta o ameninţare, deşi respinse făţiş, au lucrat ca un NLP în conştiinţa mea tânără. Pot spune azi că sistemul, prin părinţi, îşi făcea bine treaba, sugestia de autodistrugere funcţionând fără greş, ascunsă în cea mai grijulie formă de apărare maternă.

Instinctul supravieţuirii funcţiona totuşi,  prin nevoia cu neputinţă de reprimat, aceea de a relua de fiecare dată scrisul, dar gestul devenea tot mai interiorizat, tot mai camuflat în exprimare, izolarea sentimentelor luând forma unei introspecţii salvatoare. Dacă paginile scrise s-au minimalizat ca extindere, căutarea s-a adâncit tot mai mult interior, luând forma unei conştiinţe de sine, a unei responsabilităţi în faţa gestului de a scrie.

Combinaţia ciudată de sentimente pe care o avea mama faţă de pagina scrisă  - care putea compromite şi respectul ei faţă de carte au dat naştere unei provocări căreia îi răspundeam tot mai vehement. Impulsul iniţial, apărut şi susţinut încă de la vărsta de şapte ani, m-a făcut ca după ce am învăţat alfabetul să strig cu inocenţă, spre consternarea părinţilor: „în sfârşit, sunt liberă!”

Dacă în copilărie a fost un motiv de mândrie pentru profesori şi părinţi, odată cu intrarea în adolescenţă şi apoi după majorat, obsesia mea pentru scris a devenit motiv de îngrijorare părintească, nelinişte pentru viitorul meu „compromis”.

De altfel, amprenta acestui comportament camuflat, de apărare a identităţii literare, s-a răsfrânt şi asupra

comportamentelor sociale, prin neintegrarea în cercurile literare ale vremii, printr-o pudoare prost înţeleasă, o timiditate care funcţiona asemeni unui resort mecanic declanşat iraţional, blocând ieşirea în cadrul social, unde ar fi trebuit să îmi asum statutul de scriitor. Dintre marile mele iubiri, desenul, scrisul şi psihologia, cea din urmă m-a salvat, redându-mi-le  pe celelalte două.

De vorbă uneori cu scriitorii, descopăr acest sindrom al blocajului în manifestare şi la ei, şi, poate, acesta este motivul inflorescenţei uriaşe de cărţi. România postdecembristă, o entitate colectivă care a fost izolată în enclava comunistă mai bine de 50 de ani, simte azi nevoia să-şi strige către univers identitatea ascunsă atâta amar de vreme. Toată energia reprimată a ţâşnit azi cu intensitate, în verb condensat, dând naştere unei exprimări literare pe cât de eterogene, pe atât de prolifice. Nu sunt de acord cu cei care sancţionează această realitate, scrisul este un proces al devenirii şi nu un produs.

Revenind la Caietul roşu, care cuprinde poezii şi căteva notaţii epice din anii 1976 – 1981, aş vrea să explic prezenţa unei fotografii de pe interiorul copertei, în care,  probabil, mulţi l-au descoperit pe marele pictor cubist Picasso.

 În acele vremuri, citeam avidă Revista Secolul XX şi cărţile cuprinse în colecţiile de artă ale  minunatei Edituri Meridiane, cărora, pe această cale, le mulţumesc. Au fost călăuze, profesori, prieteni şi ferestre deschise, m-au ţinut conectată la nou şi mi-au dat speraţă în micul meu oraş de provincie, în care mi-am petrcut copilăria.

Fireşte, perioada interbelică mă fascina, viaţa artiştilor nonconformişti care făceau ca Parisul să semene cu un univers în expansiune, dând naştere zi după zi altor şi altor curente plastice şi literare, era pentru mine Paradisul. Visam cu ochii deschişi acea stare în care un întreg oraş îmi părea un atelier creativ, libertatea la care visam, de a fi eu însămi fără convenienţe,  fără teamă, se revărsa din paginile cărţilor, din fotografiile epocii. Îmi luam porţia de libertate,  de firesc, din acele pagini.

În Brăila copilăriei mele, cafenelele dispăreau rând pe rând, atmosfera  care răzbătea din poveştile celor maturi se chircise, devenise o umbră noslagică pe chipurile cenuşii,  într-o supravieţuire umilitoare. Visam o lume liberă, firească, dar nici măcar nu ştiam clar ce aş fi putut face pentru a schimba realitatea, totul era înţepenit, spiritul oraşului se retrăsese, ascuns de privirile vigilente, oficiale. Greu aveai acces la oamenii de odinioară, retraşi în spatele unei existenţe de faţadă.

De câte ori am privit această fotografie de artist liber, lejer instalat la o masă publică, având hârtiile împrăştiate nonşalant pe masa largă, alături de o cafea (naturală!) care îl aşepta pe tava elegantă! Plonjam în starea visată, liberă, iar viaţa mea devenea suportabilă. Priveam fiecare detaliu al fotografiei vechi, acele chipuri de oameni care râdeau în fundal, iar lipsa fricii, a reţinerii din gesturile lui Picasso erau modelul meu de viaţă. Am hotărât să lipesc acestă fotografie pe ineriorul copertei caietului meu de poezii, ca pe un manifest de viaţă, definindu-mi astfel în secret concepţia artistică, aceea de a scrie şi visa liber, de a nu accepta cotidianul uzurpator.

E trist, este degradant, ca un tânăr de doar 18 ani, care poartă în suflet un ideal şi o dorinţă de exprimare, cenzurată de o epocă nefastă, să trăiască astfel de experienţe, conştient că timpul său nu se va întoarce, trăind disperarea că el nu poate avea un pezent pe măsura nevoilor sale de exprimare.

Ca fată, era şi mai dificil, ar fi trebuit să înfrunt mentalităţile, să devin o paria, să fiu arătată cu degetul şi etichetată umilitor, dacă aş fi avut curajul să încalc legile nescrise ale bunei cuviinţe provinciale, restricţiile inoculate multor generaţii. Pe de altă parte, locurile publice curate şi decente nici nu prea mai existau, iar educaţia de acasă îşi făcea cu prisosinţă efectul.

Am înfiinţat un cenaclu de avangardă, ATELIER XX,  care în scurt timp a fost luat în vizor, risipindu-se,  datorită unui copleşitor sentiment de zădărnicie. Ca mulţi alţii, scoteam şi noi un fel de revistă scrisă şi desenată de mână, cu circuit închis, ale cărei exeplare au fost distruse, s-au pierdut.

A rămas o urmă, Caietul roşu, atât de mult, atât de puţin...

 

                                  autor,     Camelia Iuliana Radu

                                          http://www.revistasingur.ro

 

Add comment


Security code
Refresh