Viaţa ca o artă

Sunt gesturi care rămân în memoria afectivă şi care ne însoţesc pretutindeni, cu toate că în sinea noastră avem impresia că le-am uitat sau că, la vremea când s-au petrecut, nici nu au însemnat cine ştie ce. Ele revin ca imagini luminoase, pe neaşteptate, atunci când pierdem vremelnic sensul evenimentelor curente sau când semnificaţia acestora se uzează până la epuizare.

Gestul de a lua în căuşul palmelor apa limpede a unui izvor de munte în care ne spălăm faţa prăfuită de drum. Gestul de a întinde obrazul spre licărirea jucăuşă a unei raze uşoare de soare, alături de cineva drag. Gestul de a păşi în tăcere alături de cineva drag.

Emoţia cu care strângem la piept copilul, fraged ca o petală rozalie de trandafir. Privirea prinsă întâmplător sau pe neaşteptate a cuiva care ne vorbeşte dincolo de cuvinte. Gestul de a păşi prin iarba proaspătă şi verde a unei pajişti. Gestul de a ne simţi liberi într-un val de mare.

Lumina unei lumânări aprinse în biserică într-o zi în care aşteptăm un crâmpei de speranţă. O mulţime de imagini fugitive ce apar din modestul lor lăcaş al memoriei afective, din vreme în vreme, dorind parcă să ne salveze sufletul de la neantizare, aducându-ne aminte că suntem buni, dincolo de funcţii, de premii, de orgolii. Amintiri care şterg lacrimile, consolează şi ne zâmbesc sfioase ca nişte îngeri subţiri rezistând agresivităţii diurne şi salvându-ne atunci când nimic pare a nu ne mai împăca. Să nu le uităm.

autor, Camelia Radu