Viaţa ca o artă

Mă grăbeam

Mă grăbeam pe atunci.

Poate mi-era frig sau poate

teamă să nu te rătăcesc

în mulțime.

încercam să mă țin după tine

sau după corbul care zbura

din copac în copac gol

și amorțit,

mereu înaintea mea,

sadic.

Să nu cumva să-mi trag sufletul.

Mi-era teamă pe-atunci

și inima mi se

făcuse

cântec de leagăn,

tremurat pe coardele

unei frunze de nuc.

Mi-era toamnă și

teamă, rece și

rege

și dor.

Pace vouă

Pace vouă, somnambulilor,

muriți pentru un vis și

de ce nu?!

Pace vouă oamenilor triști

speranța voastră, ca o lumânare

se stinge prea curând

și prea firesc.

Pace vouă oamenilor blonzi,

mai ales tinerilor,

c-aveți un suflet prea frumos

pentru război.

Pace vouă, celor fără casă,

că știți albastrul cerului

ca pe o rugăciune.

Și logic, pace ție

și mie. Nouă,

zece,

douăzeci…

 Ceas și zăpadă

 Îmi țin ceasul lângă inimă.

Când plouă, bate ritmul ploii.

Când nouă, bate ritmuri noi.

Îmi țin zăpada lângă ușă

să știu când vii,

când pleci,

să-ți număr pașii.

Îmi țin ceasul lângă inimă

și inima-n zăpadă, îngropată.

Când tic-tac,

când eu tac,

cand ei, cu toții tac.

Eu tooot ascult...

autor, Cristina Ana Popescu