Friday, May 24, 2024
   
Text Size

Exilul etimologic: Cioban, de la istorie şi balade la sens dispreţuitor

Rădăcini

Cioban poiana SibiuluiAjuns, astăzi, la o valoare peiorativă, termenul „cioban" ar putea avea venerabila vârstă de 6-8.000 de ani, fiind unul dintre cele mai vechi cuvinte care s-a păstrat intact până în prezent în vorbirea curentă.

Mulţi cercetători consideră că termenul „cioban" provine din turcă. Dar, în Asia, există populaţie indo-europeană de peste 6.000 de ani, răspăndită din India până în Urali, şi până la Marea Mediterană, care a dat cele mai strălucite civilizaţii (hindusă, persană, frigiană, hitită şi pontică). Aşadar, arienii au ajuns în actualele habitaturi în urma unui lung proces de transhumanţă, care a creat o adevărată „Cale a Zeilor", descrisă în Ramayana, dar şi de către Dimitrie Cantemir.
Iată de ce termenul „cio-ban" se regăseşte şi în persană, ca „tchou-pan", în unele limbi, cum este franceza, grupul „tch" fiind folosit pentru pronunţarea grupului „ce" sau „ci". În sanscrită, acest „ci" ar fi tradus prin a căuta, a umbla pentru a descoperi.
În persană, terminaţia „pan" este o particulă care, în Europa, este folosită ca element de compunere cu sens de „tot", „întreg" (cum este paneuropean), dar şi ca denumire dată în Evul Mediu nobililor polonezi şi marilor boieri români. Conform corespondenţelor fonetice pornind de la indo-europeană, „P" corespunde în unele cazuri lui „B" şi, astfel, se ajunge la termenul românesc BAN - denumire purtată de guvernatorii unei regiuni, fiind şi cel mai înalt rang boieresc. În fond ciobanul este un conducător (precum un pan sau ban), de multe ori chiar proprietarul turmei, iar seara adună oile la stână.

Persanii şi geţii, ca neamuri, aveau o limbă indo-europeană despărţită în istorie prin arealul ocupat. S-au reîntâlnit în timpul lui Cirus cel Mare (care s-a luptat cu masageţii şi a pierit de mâna lor în 529 îHr.) şi a lui Darius (care a fost înfrânt de geţii de la Dunărea de jos în 513 îHr.) şi au străbătut spaţiul geografic şi timpul ca şi turmele care se întorc în sat toamna. Acum putem reîntoarce termenul cioban, din exilul etimologic al DEX-ului, în matca plaiului mioritic.

Ţinând cont de fenomenul roirii, pelasgii - proto-geţii de provenienţă ariană -, aşa cum arătau Paul Lazăr Tonciulescu şi Eugen Delcea, prin transhumanţă, au ajuns şi în ţinuturile Iranului de azi, urmând Calea Zeilor, descrisă în Upanisad (cartea I), precum şi de Pindar în „Isthmia", amintită de Ovidiu şi reamintită de Haşdeu, trecută în vechile hărţi militare ale armatelor ruseşti, relevată de Nicolae Densuşianu în „Dacia preistorică". O admirabilă descriere îi face şi Dimitrie Cantemir. Localizat geografic, şirul pietrelor călăuzitoare se opreşte la Marea de Azov.

Dacă încercăm să citim textele vedice pe harta ţării noastre, vom constata că o seamă de eroi şi fapte ale vechii literaturi vedice pot fi regăsite aici. Numai un contact direct sau poate rădăcina comună din care s-au desprins două spiritualităţi asemănătoare pot explica un asemenea fenomen. Vom face mai întâi apel la argumentele toponimice, ca fiind cele mai stabile în cadrul unei limbi.
Ramayana cuprinde eroi şi nume de localităţi pe care le putem localiza astăzi pe teritoriul ţării noastre. Putem constata că localităţile întâlnite pe Valea Someşului corespund în mare parte celor pomenite în pasajul respectiv şi poate ca nu este exagerat sa consideram ca acest drum era spre Ţara Zeului, traseul corespunzând exact Căii Zeilor. Arborele Ilva – Ilvele din Bazinul Someşului; Viceksana – Vâlcea (din ţara dintre ape); Ceaksusi – satul Ceaca. Calea Zeilor se continuă ajungând în final la Cetatea Zeilor, unde întâlnim numele unor personaje vedice precum: Agni – la Pria (alta denumire pentru Agni), Lunus – la Luna pe Someş, Luna Băi, Chandra – la Candra sau Sandra şi Sandru (Luduş), Kucea – Cucerdea (pe Mureş) etc.
Chandoghia Upanisad (cartea V-a) aduce argumente suplimentare: Brasiva – Braşov, Vudila sau Budila. Înălţimile din jurul Braşovului amintesc de OM – silaba sfântă – (Vârful OM) -, de Nagas (Muntele Negoiu), iar Siriul de zeiţa Siri).
Cioban4Doar un popor de ciobani, ca cel din Ardeal, precizează Sextil Puşcariu, îşi poate permite să spună că „se încheagă un gând", „se încheagă o frază" sau să vorbească de „cheagul unei societăţi", ori de cineva care şi-a întărit situaţia materială, că „a prins cheag". Mai mult, spre a arăta că două persoane sunt de aceeaşi vârstă, se spune sunt „de aceeaşi iarbă", cum sunt mieii care merg în acelaşi timp la păscut. Se spune „paşte iarba pe care o cunoşti", însemnând a nu te băga în lucruri pe care nu le cunoşti. Numai la un popor, la care viaţa pastorală a jucat un rol capital se poate spune „mă paşte un gând".

Poiana Sibiului - satul ciobanilor milionari, cum mai e cunoscută localitatea, Tilişca, Sibiel, Sălişte, Răşinari, sunt doar cele mai vestite locuri din „ţara oilor", cum i se mai spune Mărginimii Sibiului, acolo unde tradiţiile ciobanilor par să înfrunte vremurile cu încăpăţânare.

Domni şi ciobani, la Poiana Sibiului

Aici, în sat, Şcoala a fost întotdeauna respectată şi considerată factor de progres. În sat e o vorbă: „Dacă vezi un om deştept, freacă-te de el, poate înveţi şi tu ceva". De aceea, mulţi stăpâni de oi au bacalaureatul. Aşa precum copiii care nu sunt destinaţi să preia meseria părinţilor sunt, obligatoriu, ori doctori, ori ingineri, ori economişti, ori profesori. Nu e de mirare, astfel, că satul se poate mândri cu intelectuali de marcă: scriitoarea Ioana Postelnicu, a cărei operă reflectă istoria acestei comunităţi; prof. univ. dr. Eugeniu Tănase, dirijorul şi folcloristul Gheorghe Bogdan, muzicologul Nicolae Suciu, etc.
ciobani3Deşi comunitatea este structurată pe „caste" bine definite – oierii, consideraţi pe treapta cea mai de sus, negustorii, profesorii şi meseriaşii – întotdeauna, un stăpân de oi, oricât de bogat ar fi, va saluta primul şi cu tot respectul pe învăţător.
Diferenţele se văd doar în evitarea căsătoriilor mixte şi în practicarea tradiţiilor. Astfel, diferă „nunta de domn" (adică de cei care nu au oi şi se îmbracă „domneşte", nu în costum popular) de „nunta de cioban". În primul rând, la nunta de domn, alaiul are în frunte tricolorul, pe când la nunta de cioban în frunte-i „steagul": o prăjină mare împodobită cu ţesături din casă, benzi colorate şi clopote de oi, steag care este purtat de un grup de 12 feciori şi care este „jucat" din loc în loc, în faţa întregului alai oprit în drum. Mirii „ciobani" se duc la cununia civilă în haine domneşti şi la biserică în costum popular.

Cu toate acestea, în multe zone, cuvântul „cioban" a suferit un proces al deprecierii semantice, indică o acumulare de rupturi şi tensiuni culturale ale societăţii româneşti. Astăzi, el este folosit cu sens direct, acela de crescător sau îngrijitor de oi, dar, de cele mai multe ori, cu sens peiorativ, acela de mitocan.

Surse: agonia.ro, mesagerulneamt.ro

Add comment


Security code
Refresh