Rădăcini

Prima menţiune documentară referitoare la ţinuturile sibiene datează din 20 decembrie 1191, când papa Celestin al III-lea confirma existenţa prepoziturii libere a germanilor din Transilvania, prepozitura care şi-a avut sediul la Sibiu.

Menţionat încă sub numele de Hermannsdorf, în anul 1321, în a doua jumătate a secolului Sibiul obţine calitatea de civitas, într-un document din 1366 fiind pomenit numele localităţii prima dată sub forma Hermannstadt.

Perioada medievală se caracterizează în Sibiu printr-o dezvoltare economică continuă, marcată de activitatea breslelor. Primele statute ale acestora (1376) numărau 19 bresle cu 25 meserii.

Numărul breslelor a crescut treptat, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea existând 29 de bresle, iar spre 1780 erau atestate 40, într-o perioada în care deja crescuse considerabil rolul manufacturilor.

Organizarea breslelor săseşti era foarte riguroasă, meseria fiind transmisă din tată în fiu. Breslele erau foarte puternice, influente politic şi economic, unul din scopurile lor fiind acela de a apăra şi promova munca membrilor şi de a apăra Cetăţile respective. Cele mai puternice bresle aveau în administrare câte unul din turnurile cetăţilor săseşti din Ardeal, iar turnul respectiv purta numele breslei: Turnul Dulgherilor, Turnul Rotarilor, Turnul Olarilor, Turnul Archebuzerilor etc.

„Primele statute ale breslelor au fost redactate în secolul XV în latineşte pentru ca ulterior acestea să fie scrise în limbile germană, maghiară ori română.
Statutul breslei avea şi o componentă religioasă. Breasla avea propriul ei altar, pe care era datoare să-l alimenteze cu lumânări şi obiecte decorative. Membrii breslei erau obligaţi să participe la ceremoniile religioase îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, având un loc bine stabilit în biserică, iar la procesiuni trebuiau să poarte steagul breslei, pe care era cusută stema ei. Fiecare breaslă avea un patron spiritual, un sfânt, care era respectat şi sărbătorit în mod regulat".

„Tatăl" breslei
Un alt fapt interesant despre istoria breslelor săseşti l-am aflat din povestirile domnului Valeriu Olaru, directorul Muzeului Civilizaţiei Polpulare ASTRA, din Sibiu:

„Fiecare breaslă avea, în sat, în localitatea respectivă, un Staroste, un „Tată". Era cel mai priceput, cel care avea cele mai multe calfe şi ucenici, şi cei mai de seamă clienţi. De obicei, era şi decanul de vârstă. Aveau o organizare fantastică şi aveau reguli stricte care au lăsat influenţe profunde până azi în comunităţile transilvane. Starostele avea o ladă specială în care se păstrau toate actele breslei, toate învoielile şi toate adunările breslei se făceau în prezenţa lăzii, care ţinea toate mărturiile. Cine nu respecta învoielile, cine nu îşi ajuta semenii la chemarea starostelui, era amendat iar din banii de amenzi de ajutau bătrânii sărmani şi se făceau balurile şi sărbătorile tradiţionale".

De la ucenic la meşter (care era maestru)

„Spre exemplu, nu puteai deveni meşter aşa, peste noapte. Erai mai întâi ucenic, o luai „de jos", cum se spune. Un an, doi, depinde ce ziceau meşterii şi calfele, în funcţie de cât de repede învăţai. Apoi, calfele erau trimise la momentul oportun într-o călătorie „de studii" prin Europa. Lucrai unde te trimiteau meşterii, în Germania, Austria, Elveţia..., şi pe unde treceai, fiecare meşter la care lucrai acolo, nota impresiile într-un fel de paşaport- carte de vizită, unde se adunau toate opiniile şi recomandările celor pe la care ai lucrat aş, timp de trei ani. Şi în toată vremea asta, puteai înnopta şi te puteai ospăta doar la hanurile şi cârciumile ştiute dinainte care ţineau de breasla respectivă, nu altcum. Ş-apoi, întors acasă, nu puteai să devii meşter decât dacă aveai recomandări bune din acest periplu şi erai „copt" pentru meserie şi dacă te aşezai la casa ta, căsătorit şi cu toate cele de trebuinţă, să poată avea lumea, comunitatea, încredere că eşti de ispravă. Apoi se tocmea o comisie din membrii marcanţi ai breslei, în faţa căreia viitorul meşter dădea un fel de examen, pentru a convinge".

Breáslă (-ésle), s.f. - 1. Asociaţie de meşteri din aceeași branşă, corporaţie. - 2. Meserie, profesie- din slavul bratstvo „frăţie, corporaţie" (DAR); Derivat: breslaşș, s.m. (membru al unei bresle; soldat; muncitor, meseriaş). Este foarte posibil ca ideea de „frăţie" să aibă o origine interesantă din punct de vedere etimologic: este de observat că slavul „bratstvo" are rădăcina foarte asemănătoare cu germanul „Bruder"- frate.