Oameni printre noi

Mighindoala (în dialectul săsesc Ängenduel, în germană Engeltal, Ingental, în maghiară Ingodály) este un cătun al comunei Şeica Mare (Sibiu), în care mai bate doar inima unei bătrâne, şi pe unde se mai încumetă, arar fiul acesteia şi un cioban.

În 1975, satul avea 50 de case. În timp a fost părăsit de către locuitorii săi în urma unor alunecări de teren şi, deoarece regimul comunist a retras susţinerea (învăţători, doctori, etc.).populaţia a scăzut treptat dar drastic. În 2004 mai erau doar 4 locuitori permanenţi şi numai 10 clădiri încă în picioare, printre care biserica evanghelică. Biserica ortodoxă nu mai are acoperiş, este năpadită de vegetaţie şi pustiită.
Satul e menţionat pentru prima dată în anul 1381 cu numele german Engental(Valea îngustă).
Despre satul cu un locuitor consemna, în urmă cu doi ani, un ziar central:
„În 1992, rămăseseră doar 6 oameni. Acum, doar o băbuţă de 74 de ani îşi duce veacul în cătunul din mijlocul Ardealului. Din când în când, mai stă pe acolo şi feciorul său, care are grijă de bătrâneţile ei şi de o turmă de mioare. În picioare mai sunt doar opt căsuţe. La Mighindoala, în altarul fără acoperiş al bisericii ortodoxe, au crescut stejari.
Ca să ajungi la Mighindoala îţi trebuie o maşină de teren şi tot faci o jumătate de oră ca să acoperi cei 12 kilometri ce despart satul de Şeica Mare. Doar cu calul sau pe jos răzbaţi prin pustietatea care e raiul mistreţilor, cerbilor, urşilor şi iepurilor. Telefon fix nu mai e de 20 de ani, iar despre semnal la mobil - nici vorbă.

Singurul semn care arată că satul a intrat în secolul XXI e becul din bucătărioara lui tanti Emilia Popenţa. Dar, la fel de bine, poţi plasa cătunul în timp înapoi cu un veac.
În 1990, mai locuiau la Mighindoala numai zece familii. « Ultimul sas a murit astă-primăvară. S-a sinucis că suferea de depresie. Era singur şi nu mai avea cu cin' să se certe »râde, cu umor negru, primarul de Şeica Mare.
« În '92, rămăseseră trei familii care, o dată la trei luni, se certau între ele. Mergea fostul primar cu poliţistul, beau şi mâncau la fiecare acasă, le dădeau dreptate la toţi şi, la sfârşit, se lăsa cu pupături. După trei luni, povestea se repeta. Se certau de plictiseală! », se strică de râs primarul Şuşa.

Egenthal sau Mighindoala
Vali Popenţa are 54 de ani şi, deşi căsătorit în Şeica Mare, nu se poate desprinde de locurile unde s-a născut. « Ai mei au plecat în '59 din sat şi s-au întors în '91. Acum cinzeci de ani era satul întreg, cu 50 de familii. Când ne-am întors, mai erau 6 inşi", povesteşte ultimul bărbat al Mighindoalei. Nea Vali nici nu mai ţine minte când s-a ţinut ultima slujbă la biserică. Nici maică-sa, tanti Emilia.
Bisericuţa ortodoxă e o ruină. Nu mai are acoperiş, în altar cresc trei stejari, ca Sfânta Treime. Cea evanghelică e încă în picioare. O recondiţionează o fundaţie clujeană. E închisă cu un lacăt mare şi, prin geamurile sparte, vezi pe nişte sfori frunze de mentă atârnate la uscat. La întrebarea ce înseamnă de fapt Egenthal, tanti Emilia şi nea Vali dau din umeri: « Ce să însemne? Mighindoala! ».

Regele oier
Pe locul unde a fost o casă săsească a mai rămas doar cadrul porţii. Pe ea scrie: nr. 15. Din cele opt clădiri, una e locuită permanent şi două doar vara, câteva zile. Împăratul zonei e nea Vali, care îşi păstoreşte turma de 140 de berbecuţi şi 20 de iede pe nu mai puţin de 125 de hectare de păşune. 40 ale sale, 40 în concesiune şi 45 în arendă. Başca nişte porci pe care-i lasă ziua să râme prin pădure, şi seara îi ademeneşte cu lături să vină acasă. Unul singur, cel mai gras, e sechestrat în coteţ, semn că se apropie Ignatul.
Brânză nu mai face decât pentru consum propriu: « Nu se merită. Cum să duc d-aicea laptele şi brânza. Pun berbecii la îngrăşat, îi vând şi asta e ». Are un singur regret: « Am trei copii şi cel mai rău îmi pare că n-am reuşit să-l conving pe fecior să vină aici, să trăim împreună! ». S-a speriat băiatul că, în vacanţe, în loc să meargă la joacă îl pune taică-său la muncă la oi şi capre. "Eu am avut noroc cu părinţii, că nu puteam singur... Bine-i că-i curent, că altfel chiar că nu mai stăteam p-aici!", oftează oierul.

"Nu mă plictisesc aici, că am şi câinele cu mine"

Acum, satul are şi un cetăţean « flotant »: Gustin, ciobanul lui nea Vali. Între două fumuri de mahoarcă ordinară, Gustin se dă la vorbă: « Nu mă plictisesc aici, că am şi câinele cu mine ». Adică o căţeluşă de « întors » oile. « Câini de pază n-avem aici, că pe aicea nu-i nevoie. Doar d-ăştia de întors, adică de adunat oile când se împăştie pe deal prea tare. Sunt nişte câini ungureşti, din rasa «Puli». Da' şi ăştia sunt mai mult corcituri », explică, tehnic, oierul din Mighindoala, Valentin Popenţa.

Tanti Emilia are şi ea o companie canină - căţeluşa Lili. « Cum să mă plictisesc dacă-mi fac de treabă toată ziua! », turuie bătrâna, roşie-n obraji ca o fată mare. Tocmai ce a întins o masă cu zacuscă, caşcaval de capră cu mucegai şi carne de porc prăjită în untură, cu usturoi. Şi cu o palică de prune.
« Ce-i mai interesant e că suntem exact pe paralela de 46 de grade nord şi, la altitudinea asta, de 604 metri, cresc castani cu fructe comestibile deşi arealul lor e mult mai jos! ».
Un sat în care liniştea se măsoară cu veşnicia. Bătrâna şi ciobanul - două relicve- împietrite în credinţa şi ospitalitatea care le curge prin vine ca apa vie. În ciuda pustietăţii.

Sursa: www.evz.ro