O poezie pe zi

era o vreme în care poetul ieşea în piaţă 
şi striga tare, cât mai tare, 
pentru ca vocea lui să fie auzită 
de lună şi de Dumnezeu 
în fiecare singuratic ascuns după perdea
avea incredere, poetul, in vocea lui, o iubea, o ridica atât de sus,
încăt regii construiau piramide să o ajungă
era frumos să vezi cum zboară pe deasupra munţior
voci de poeţi şi îngeri chicotind printre nori
era frumos să priveşti acoperişurile poleite 
urmele paşilor pe ferestre 
şi visele circulând liber pe străzi
hai, spune ceva, poet ciufut 
lasa-mă pe mine, cititorul tău, să te visez noapte de noapte
nu mă mai întrista, nu te mai ascunde în recenzii savante
pagini de antologii şi alte lumi paralele 
pune un sărut pe ziua mea să devină lucioasă 
ca un patinuar pe care să fac piruete incendiare
dacă tu taci tobele războiului se vor auzi în curând

aşa spune un proverb chinez
dacă va cădea o bombă pe strada mea, să ştii că tu vei fi 
vinovatul, 
tu şi tăcerea ta

mai bine strigă până se desfac rădăcinile lumii 

in artificii

iar viaţa devine suportabilă 

săltând în silabe ca floricelele de porumb 

puse la foc tare.

autor, Camelia Radu