O poezie pe zi

Cum ar fi să-nţelegi
că privirea îşi trece săgeata prin decorul de hârtie,
oprindu-se în carne, şi că sângele

ne este izvor al sensului?
Cum ar fi să-ţi aşezi capul pe umărul meu,
să-mi citeşti în zvâcnirile sale toate vieţile?
Cineva o să pună reflectorul în ochii tăi,
să-ţi descopere toate amănuntele ce nu se spun
decât în taină, între noi, îndrăgostiţii eterni.
Tu ai să te aperi, ai să preferi orbirea

unei străluciri efemere,
pentru că nu eşti o artistă deja rătăcită,
n-ai nevoie de lumini care să bâjbâie

în căutarea surâsului pierdut,
de spectatori care să aplaude anemic,
luând o mină de importanţă majoră.
Cu toate acestea, ai să treci şi tu prin decorul de hârtie,
vei lua forme de litere ce-ţi copiază viaţa,
să nu mori niciodată.
De-acum, nu mai suntem singuri
în trecerea pe acest pământ sfinţit cu lacrimi de îngeri.
Să iubim, fără a ne uita înapoi.

 autor, George Paşa