O poezie pe zi

la ora aceasta nu ştiu cine sunt
dacă mai locuieşte cineva în interiorul meu
am băut şi ultimul pahar în care fremăta tăria
stropilor de sudoare de pe fruntea orelor de dragoste
spânzurate în faţa mea pentru că am refuzat să le trăiesc

acum vreau să rămân doar în umbră la temelia fiecărei femei

să-i urc în sânge şi să o îngenunchez
la căderea nopţii un drog
să nu se poată elibera de acestă prezenţă
o va subjuga ori de câte ori se va gândi la alt bărbat

dimineaţa în baia ei mă voi dezmierda
în aburul de săruri amestecat cu esenţe de trandafiri
stârnind poftele nu vom vedea când pereţii vor coborâ în noi
adormind în golul dintre şoapte
atunci voi aştepta clipa supremă
când prin ultimul suspin mă va ruga s-o eliberez

cu fiecare atingere de pleoape
mă voi retrage discret remodelat
în strălucirea rebelă a zilei
tăria în cristalul alcoolului din palmierii seculari
alungaţi din grădina Eden după cădere
îmi voi îngropa orice urmă de ideal
sub o temelie găsind în fiecare piatră
un tovarăş de singurătate

se va anunţa încă o dată clipa de glorie
când cerul îmi va sângera peste răni
un înger deghizat în cerşetor
îmi va culege inima de pe asfalt
când o va aşeza între coaste voi simţi din nou viaţa
învârtită în mine ca un titirez

voi şti că nu sunt încă pregătit pentru moarte.

autor, Ioan Barb