O poezie pe zi

Dar singuri? Nu, e frunza prea aproape

Nu s-au făcut fotografii aşa!

Cum o să stea definitiv sub pleoape?

Şi cum de s-a sfârşit şi moartea ta?

Zâmbiţi vă rog acestor grave arme

Fiţi mai senini, mai propriu conturaţi!

Iar noi zâmbim. iar specia adoarme

Numai aşa putem părea curaţi

Nu înţelege ce se poate face

Cu doi amanţi lăsaţi de capul lor.

Poate un iad, poate-un minut de pace

Poate-un mormânt mitraliat cu flori

Foto color! Îmbătrâniţi în rate!

Zâmbiţi vă rog în sensul interzis!

Şi grupele de sânge-s anulate

Şi noi trăim şi nu avem permis

Mai circulă mental câte-o silabă

Vreun Vivaldi grăbit, incidental

Noi ne iubim. ei nu ne mai întreabă

De ce-am fugit din regnul animal

Pe unde ne desprindem şi ne-atingem

De ce în unul singur ne-am retras

De ce ne ardem şi de ce ne stingem

De ce atât de magici am rămas

Deodată singuri. ştim că lumea doarme

Şi frunzele ne fac fotografii

Şi nu zâmbim acelor grave arme

Şi nu murim şi nici nu suntem vii…

Autor, Ștefan Doru DĂNCUȘ