O poezie pe zi

M-a sunat astăzi şi m-a invitat la ziua femeii
mergem la restaurant, spunea, o să ne distrăm, mâncăm şi bem, 
vor fi şi băieţi care vor face streap-teese, va fi haios, 
vine şi Elena (şefa ei), vino şi tu, mai ieşi din casă.
Am tresarit, 
eu nu stau în casă pentru că m-aş plictisi şi nu evit 
să mă plimb singură de plăcere, 
abia pot privi lumea doar cu ochii mei. 
Oftez.
Carmen este contabilă, 
munceşte de dimineaţă până seara la 9, 
merge acasă cu Peugeot-ul ei,
pe drum face câteva cumpărături, după un duş reconfortant
se furişează în pat, se uită la filme până reuşeşte să adoarmă.
A vizionat Avatar de cel puţin 11 ori. 
Apoi ia perna în braţe şi visează planete albastre, 
ca ochii ei cu gene întoarse. 
Într-o zi mi-a spus 
despre lumile în care pleacă, 
verzi şi încărcate de copaci neştiuţi, 
despre fiinţele care locuiesc acolo, 
spunea că respectă natura, îţi cunosc sentimentele şi visele, 
fără să povesteşti.
Nu uită să zică la repezeală:
sper că nu mă crezi nebună.
Carmen a făcut cursuri de paraşutism, merge la munte uneori, 
cu un grup de bucureşteni 
şi a plecat fără regrete din viaţa a doi bărbaţi.
Munceşte din greu, uneori nu trece pe la prieteni, 
doarme două zile la rând în weekend şi nu poartă pantofi cu toc.
Am rugat-o să îmi scrie visele ei colorate, despre arhipelaguri albastre cu aripi nevăzute,
unde copacii au nume mai vechi decât pamântul
unde Carmen zboară peste pajişti pentru care nu există legislaţii 
dar mi-a răspuns că nu are timp. 
Mă gândesc la ea şi mi se face dor de lumile aburite de prospeţime
aş pleca uneori acolo, 
dacă ar putea să mă ascundă într-un pliu al ochilor încercănaţi.
De aceea tac şi nu vreau să merg la restaurant de 8 martie
unde aş cunoaşte-o pe Elena şi cine ştie dacă nu mi-ar povesti 
despre alte vise şi alte lumi 
neputând să o mai urăsc pentru orele suplimentare, neplătite,
pe care le face Carmen în fiecare zi.

autor, Camelia Radu