Muzică

Drumurile la Teatrul Național Iași pentru Indiile galante și Troienele lui Andrei Șerban au avut prioritate mult mai mare decât povestirea sezonului de la Metropolitan Opera. A venit vacanța acum și, cum promisesem că voi scrie o cronică la Un ballo in maschera, revin cu acest ultim articol pe anul 2012. Cadoul de Crăciun este aici, mai jos, pentru că voi istorisi nu numai despre una, ci despre patru opere.

Il concetto vi dissi… Or ascoltate com’egli è svolto. (gridando verso la scena)
Andiam. Incominciate! 

Leonardo Vinci: ARTASERSE
10.11.2012, sâmbătă, L’Opera de Nancy (Mezzo HD)
Regia: Silviu Purcărete, dirijor: Diego Fasolis, Orchestra: Concerto Köln
Philippe Jaroussky (Artaserse), Max Emanuel Cencic (Mandane), Juan Sancho (Artabano), Franco Fagioli (Arsace), Valer Barna Sabadus (Semira), Iuri Minenko (Megabise)

Ultimul număr al revistei Opera Now, pe luna Ianuarie 2013, are drept articol de fond un interviu cu soprana Kiri Te Kanawa. Citez: “Dame Kiri vorbește despre profesiile din operă din ziua de azi cu un aer deziluzionat: ea descrie business-ul din operă drept un pic de circ [...]“. Acest “a bit of a circus” îmi pare să se potrivească foarte mult cu redescoperirea lui Leonardo Vinci și a ultimei sale opere, Artaserse. “Opera cu cinci contratenori” este un afiș forțat din aceeași serie cu “Aida cu elefanți adevărați pe scenă”. Cum la mijloc sunt by InstantSavings" id="_GPLITA_0" href="http://despreopera.wordpress.com/2012/12/29/patruopere/" in_rurl="http://i.trkjmp.com/click?v=Uk86MjMxMTQ6MTI1NjpiYW5pOjM4MGQzNWM3OWQwMjYwNDk4ODU4YTcwNjBjMzMyNTdkOnotMTA5NC0xMjU3NjE6ZGVzcHJlb3BlcmEud29yZHByZXNzLmNvbToxMDU3OTo3NGMyM2M0NTA4ZDNmN2YxYTA3NGZiZTBjOTU5MTE4Yg" style="border: 0px; font-family: inherit; font-style: inherit; margin: 0px; outline: 0px; padding: 0px; vertical-align: baseline; color: #04487b; text-decoration: underline;">bani mulți și riscuri financiare mari pentru industria fonografică, toate exagerările de marketing par să fi fost nu numai permise, dar și încurajate. Povestea duioasă a marii redescoperiri îi conferă un rol important lui Max Emanuel Cencic (unul dintre cei 5 mușchetari), dar pe coperta discului de la Virgin/EMI (în sine o raritate antreprenorială) apare mai celebrul Philippe Jarrousky. Numele compozitorului te poate duce ușor în eroare, spre Leonardo da Vinci, e doar o confuzie care nu face decât să ajute la promovare. Justificarea contratenorilor prin interdicția femeilor de a apărea pe scenă la 1730 opera numai la Roma, faptul că la Napoli s-a cântat în aceeași perioadă cu soprane nu pare să fi contat deloc.

În fine, această revenire în atenția și în preferințele publicului a operei seria baroce spune multe și despre public. Am uitat că opera seria a fost ucisă de opera buffa, de succesul unor librete care vorbeau despre lucruri adevărate nu despre idealizări ale lumii antice. Nu mai suntem capabili să cuprindem psihologia extraordinară a personajelor lui Verdi sau ale lui Puccini, de filosofia (oricât de greșită uneori) a mitologiei lui Wagner, de psihanaliza freudiană a nebunilor lui Berg ba încă și de frumusețea perfectă a lui Mozart sau cea mai puțin perfectă (cel puțin în absența geniului) a lui Bellini, Donizetti sau Rossini.

Misiune imposibilă așadar pentru Silviu Purcărete la Nancy. I s-au dat în primire patru ore de muzică, dar patru ore de recitative și arii (există un singur duet, la final), un story neverosimil chiar și pentru vremurile în care a fost inventat și presiunea fantastică a celor cinci contratenori de pe afișul circului. Așa cum a fost cazul și la Andrei Șerban, cu Indiile galante ale lui Rameau, soluția nu putea veni decât dintr-o reevaluare a contextului adus în prezent. Ce a lipsit? Umorul. Drag queens mult prea serioase în compania unor punk-eri, toți cântând cu voci de femeie, nu pot provoca decât umorul involuntar. Ideea de teatru în teatru à la Pagliacci nu aduce nimic nou, în fapt, accentuează ideea de “a bit of a circus“.

Nu știm cu certitudine cum era vocea unui castrat. Există numeroase dezbateri în ceea ce privește calitatea vocii lui Moreschi, ultimul castrato și singurul înregistrat în zorii epocii patefonului. Cum va fi fost performanța vocală a lui Farinelli va rămâne o întrebare eternă. Presupunând că un contratenor ar avea aceeași voce, e clar ce tulbură la auzul ei: absența sânilor și a ovarelor, lipsa feminității. Iar în condițiile acestea, Philippe Jarrousky are cea mai delicată voce, cea mai feminină, astfel încât Artaserse al lui a ieșit extraordinar.

W.A. Mozart: LA CLEMENZA DI TITO
01.12.2012, sâmbătă, Metropolitan Opera (Live in HD)
Dirijor: Harry Bicket, regia: Jean-Pierre Ponnelle
Giuseppe Filianoti (Tito), Barbara Frittoli (Vitellia), Elina Garanča (Sesto), Lucy Crowe (Servilia), Kate Lindsey (Annio), Oren Gradus (Publio), Toni Rubio (Berenice)

Puține lucruri de spus aici. Cel mai frumos a fost că producția foarte literală a lui Jean-Pierre Ponnelle a avut parte de o peliculă HD. Și cred că este prima producție a lui care mi-a plăcut cu adevărat. Ultima operă a lui Mozart a fost seria, un gen căzut în uitare de multă vreme. Soția lui Leopold al II lea, regele Bohemiei, cel în onoarea căruia a fost compusă, a catalogat-o “una porcheria tedesca“, deși vorbim de o partitură superioară celor de același gen din Italia lui Vinci.

Foarte bine Garanča, foarte oarecare Frittoli, bine Filanoti, pe care încep să-l reevaluez, cel puțin în repertoriul acesta.

Giuseppe Verdi: UN BALLO IN MASCHERA
08.12.2012, sâmbătă, Metropolitan Opera (Live in HD)
Dirijor: Fabio Luisi, regia: David Alden
Sandra Radvanovsky (Amelia), Marcelo Álvarez (Riccardo/Gustavo III), Dmitri Hvorostovsky (Renato/Contele Ankarström), Stephanie Blythe (Ulrica/Ulrica Arvidsson), Kathleen Kim (Oscar), Keith Miller (Samuel/Contele Ribbing), David Crawford (Tom/Contele Horn), Trevor Scheunemann (Silvano/Cristiano) etc.

Producția lui David Alden a fost așteptată cu nerăbdare și s-a vorbit mult despre ea. Sunt adeptul metaforelor evidente și ar fi trebuit să-mi placă. Mi-a plăcut claustrofobia, deși a fost folosită întâmplător. Funcționa foarte bine în scena în care Renato/Ankarström se hotărăște să-l ucidă pe Riccardo/Gustavo, dar în actul I, la palat, nu. Mi-a plăcut cel mai mult trompe l’oeil-ul din scena balului, mi-a adus aminte de galeriile Victor Emanuel din Milano. Mi-a plăcut, cum nu?, coregrafia de teatru de revistă din actul I, când Riccardo/Gustavo se decide să meargă s-o vadă pe Ulrica. Mi-a plăcut Oscar și ambiguitatea lui sexuală, aripile lui și faptul că nu a exagerat cu țopăiala pe scenă. Rochiile Ameliei. Costumele, în general. Apariția conspiratorilor în scena de lângă eșafod, dar unde era eșafodul? Nu mi-a plăcut pictura lui Blondel, Căderea lui Icar (1819), abuzată și nepotrivită. Pentru că atâta vreme cât este menținută ambiguitatea Boston/Stockholm, îmi este greu să înțeleg cine este Icar. Regele Gustav al III-lea a fost un despot luminat, asasinatul politic îl poate pune în postura mitologică. Riccardo din Boston e un nimeni, un personaj de ficțiune pe care Verdi îl conturează insuficient și exclusiv prin prisma triunghiului amoros. Atunci, de care soare s-a apropiat el prea mult? De patul Ameliei? Ha! Iar altfel, din perspectiva istorico-politică, tot nu merge, dacă translatăm acțiunea în zilele noastre (o modă a producțiilor de operă), unde ar fi acest Icar dacă un Cocoș l-ar “ucide” fie și simbolic pe Băsescu din cauza Elenei Udrea? Ridicolul mi se pare inevitabil și în cazul picturii lui Blondel, dar și în scena în care conspiratorii mâzgălesc fotografia tablou a lui Riccardo/Gustavo, înțeleg simbolul, dar mă amuzam imaginându-mi că-i vor adăuga mustăți și pălărie, ca în școala generală, imaginii regelui detestat. În realitate i-au mâzgâlit un ochi, rezultatul e cu nimic mai puțin caraghios.

Dar nimic din cele de mai sus nu a împiedicat pe soliști să cânte foarte, foarte bine. Marcelo Álvarez este unul dintre puținii tenori 100% din zilele noastre, iar faptul că a evitat abuzul de legato m-a transportat puțin în anii ’40 – ’50, anii lui Björling (așa cânta și el), ai lui di Stefano (mentorul lui Álvarez), ai lui Bergonzi. Cu inevitabila reflexie spre producția setată în anii începutului de sec. XX, ai lui Strindberg și Ibsen, pur și simplu s-a potrivit de minune.

Sandra Radvanovsky a fost aproape ideală, doar dicția problematică a mai adus lucrurile înapoi pe pământ. A evoluat foarte mult această soprană, azi pare să fi pus stăpânire, cu autoritate, pe repertoriul verdian, până și înfățișarea ei, altădată a unei “girl next door” a căpătat aici o distincție nebănuită. Dmitri Hvorostovsky a fost mai mult un asset decât un personaj, ce contează! e atât de bun încât își poate permite să cânte oricum, va fi mereu apreciat. Fabio Luisi și orchestra Met-ului – în standard-ul de maximă calitate și de lipsă a oricărui foc de artificii.

Giuseppe Verdi: AIDA
15.12.2012, sâmbătă, Metropolitan Opera (Live in HD)
Dirijor: Fabio Luisi, regia: Sonja Frisell
Liudmila Monastyrska (Aida), Roberto Alagna (Radamès), Olga Borodina (Amneris), George Gagnidze (Amonasro), Stefan Kocani (Ramfis), Miklós Sebestyen (Il re) etc.

Producția semnată de Sonja Frisell e veche și foarte cunoscută, întrucât este a treia oară când este imortalizată video. În 1988, la premieră, imensitatea decorurilor și strălucirea costumelor păreau o culme a evoluției, Plácido Domingo fiind suficient pentru a cataloga spectacolul drept unul absolut. În 2010, Botha și Urmana păreau mai degrabă niște coloane egiptene care se adăugau scenografiei decât niște personaje de operă și dintr-o dată lipsa oricărei intimități a devenit mai mult decât evidentă, chiar supărătoare. Pentru că dificultatea punerii în scenă a unei opere cum este Aida rezidă tocmai în păstrarea echilibrului între grandoarea “Marșului triumfal” și scara umană a lui O terra, addio.

După Björling (în 1955, cu Ionel Perlea) și Pavarotti (în 1985, la deschiderea stagiunii de la Scala), Radames pare un rol interzis tenorilor care au urmat, suspuși mereu comparațiilor care îi dezavantajează. Mai mult, Roberto Alagna are o amintire urâtă cu acest rol, din 2007 de la Teatro alla Scala, după ce a deschis stagiunea, într-unul dintre spectacolele care au urmat a părăsit furios scena după ce spectatorii de la loggione l-au apostrofat că nu cântase bine. A urmat un scandal și porțile teatrului milanez închise, cel puțin pentru eternitatea epocii Lissner, care tocmai se încheie azi. Și după Nemorino cu numai două săptămâni înainte, la Covent Garden, Alagna pare să fie un mic super erou justițiar al operei, dar la cel mai înalt nivel. Timbrul e acolo, aproape intact în ciuda vârstei, vibrato-ul e în continuare controlabil, dar cum va trece de Celeste Aida? Foarte simplu, cu falsetto în finalul ariei (cu rapel și în ultimul act), în penultimul “vicino al ciel…” oricât de discutabilă ar fi acestă soluție pentru morrendo, a funcționat, va rămâne memorabil, va deveni lecție, cine știe?

Atracția serii trebuia să fie Liudmila Monastyrska și a fost, într-adevăr, un pariu bun, soprana ucraineancă n-a dezamăgit, sub aspect vocal a fost aproape de Tebaldi, dar ca joc de scenă aproape nulă. Și totuși, ce voce frumoasă! O vom vedea la anul la Festivalul Enescu în Requiem-ul lui Verdi, cu Pappano, un privilegiu care nu ar trebui ratat. În rest, a fost OK, și Kocan și Gagnidze și Borodina au cântat bine, la fel și orchestra lui Luisi, fără nimic memorabil, dar suficient pentru un succes.

Next stop: Maria Stuarda, imediat după Les Troyens (dezertate de Marcello Giordano, tant pis!).

Și cu asta, La mulți ani, 2013 !

sursa:  http://despreopera.wordpress.com/2012/12/29/patruopere/