Literatură

Servus! Aşa se salută românii, saşii, maghiarii din Ardeal. Nu este o modă sau un moft, ci o tradiţie, un semn de respect faţă de cel care-ţi iese în cale. Iată istoria.

Servus (în germană „servus", în cehă „servus", în maghiară „szervusz", în croată „serbus" sau „servus", în poloneză „serwus") este o formă de salut folosită în mod familiar în Europa Centrală şi de Est, extrem de agreată, chiar împământenită în zona Ardealului.

Etimologie
Cuvântul provine din latinescul „servus", care înseamnă „servitor". Este o elipsă a expresiei latineşti „ego sum servus tuus" (în traducere ad litteram „eu sunt servitorul tău", tradus şi ca „Sunt la dispoziţia ta").
Deşi am fi tentaţi să credem că termenul „servus" provine din latină, lingviştii consideră că formula de salut, fără îndoială latinească la bază, a fost preluată la noi mult mai târziu, din limba germană (prin influenţa saşilor şi a şvabilor).
„Servus humillimus" era o formulă de salut folosită de romani şi însemna „sluga dumitale preaplecată!". Salutul era utilizat doar între bărbaţi şi numai de la cei inferiori către superiori, termenul „servus" având semnificaţia de sclav sau rob (şerb).
Majoritatea specialiştilor consideră că termenul ar fi fost preluat în română, abia în perioada Imperiului Austro-Ungar, din germană. Aşa se explică şi faptul că formula de salut se utilizează încă, nu doar la noi, în Ardeal, ci şi în sudul Germaniei, Austria, Ungaria şi Polonia. În plus, este de remarcat că doar în Germania cuvântul şi-a păstrat forma grafică similară cu a noastră: „servus", pe când ungurii scriu „szervusz", iar polonezii „serwus".

În schimb, de la maghiari am preluat formula de salut „servus tok" (atunci când se face referire la un grup de cunoscuţi) sau „szia", formule care s-au încetăţenit.

De la cuvântul latinesc înrudit sclavus (în traducere tot „slujitor", „servitor") este derivat şi salutul italian ciao (din schiavo).