Friday, May 24, 2024
   
Text Size

Să pui copilului cartea în mână, că altfel.. ne pierdem!

Editorial

 

copii lecturaMotto: „Cărţile sunt cei mai tăcuţi şi constanţi prieteni; sunt cei mai accesibili şi înţelepţi consilieri şi cei mai răbdători prieteni” (Charles William Eliot)

Am depănat, recent, amintiri, cu profesoara mea de limbă şi literatură română din liceu. Silvia Mârza-Calciu: neschimbată, blajină şi veşnic atentă la cât de mult mai iubesc sau nu elevii de azi moştenirea de aur a limbii noastre. Am stat ceasuri în şir printre amintiri şi vorbe de duh, printre cărţi şi citate, printre sfaturi şi surprize.

Din vorbă în vorbă, am aflat că „Doamna meaa fost studenta marelui om de cultură Tudor Vianu. Mi-a făcut mărturisirea încet, cu capul în bărbie, de parcă s-ar fi ruşinat, spre a nu fi luat-o ca o laudă. Apoi, cu pasul rar, aşa cum umbla printre bănci, sorbind din ochi elevii, s-a îndreptat spre o vitrină de unde a venit cu carnetul de licenţă al dumneaei. Acolo unde, între paginile frumos cartonate, se odihneşte semnătura vie şi nevătămată a lui Tudor Vianu. Cel căruia i-a fost discipol, cel pe care l-a avut preşedinte al comisiei la susţinerea tezei de licenţă. Începusem să simt lângă mine amintirile vii ale profesoarei mele despre cel pe care eu îl ştiam din studii şi citate, din paginile cărţilor, din istoria literaturii… Am avut sentimentul unei regăsiri, ca atunci când îţi redescoperi bunica, pe prispă, cu fuiorul, după lungi căutări. Înţelegeam de ce Doamna mea era veşnic implicată, preocupată ca noi să înţelegem, să iubim limba noastră, să citim şi să respectăm prin cunoaştere şi trudă literatura.

tudorvianuMi-a povestit despre cum era Vianu dincolo de paginile de critică literară, la catedră şi în dialog cu studenţii, despre cum făcea pe oricine să se închine culturii neamului său. Apoi, discuţia a „virat” spre prezent. Tonul profesoarei s-a schimbat şi a vorbit cu lacrimi şi amărăciune, amintindu-şi, însă, cu drag, de generaţiile de acum două-trei decenii.

Mi-a sunat ca un cântec de lebădă acel „astăzi copiii se îndepărtează de carte”. A spus-o cu atâta durere, cu atâta sânge… „Înţelegem prost şi grotesc modernizarea. Computerul şi televizorul nu pot, nu trebuie să înlocuiască cititul clasic, CARTEA. Nu poţi învăţa ca papagalul citate sau referate de pe internet. Suntem oameni, nu roboţi, nu maşini de vorbit. Pune domnule, cartea în mână copilului! Cât de mic este… o carte cu poze mari, cu scris frumos… Să se obişnuiască să o răsfoiască, să simtă paginile cum se întorc, să descopere altceva la fiecare mişcare, să simtă cartea cum se mişcă, cum îi dăruieşte ceva. Atunci, copilul va citi, va alerga la bibliotecă şi va înţelege că nu poate fi om dacă nu citeşte!”

Discuţia a durat ore în şir, ca o poveste dar şi ca o călătorie pe drumuri de munte, ca o lecţie care merită împărtăşită.

N.I.

Add comment


Security code
Refresh