Cu traista-n băţ

În sud-vestul ţării, în mijlocul poate ultimei păduri virgine din Europa, se află un loc de-a dreptul miraculos: un ochi de apă albastră, cum doar în poveşti mai poţi găsi, ce răsare dintre trunchiurile drepte şi înalte ale fagilor, asemeni unei licăriri magice de nestemat azuriu. Localnicii spun că în acest loc fermecat se întâlnesc, de Sânziene, ielele şi dansează. 

În Munţii Aninei şi Locvei, în cea mai compactă suprafaţă calcaroasă din România, care ocupă 807 km pătraţi, la o altitudine de 310 m, în unghiul format de confluenţa Beuşniţei cu Beiu Sec se află un lac în miniatură, care iarna nu îngheaţă niciodată. Frumuseţea neasemuită a ochiului de apă vine din faptul că este de un albastru neverosimil.

Apropierea de apele Beuşniţei lasă impresia că lacul este alimentat de acestea. În realitate, lacul este alimentat de un izbuc situat pe fundul dolinei în care este instalat lacul, iar pârâul care se formează

din lac debuşează în valea Beiu Sec care, de aici în aval, se numeşte Beu Beiului. Chiuveta izvorului, în formă de crater, are o suprafaţă de 284 mp, cu un diametru de 20 m şi o adâncime maximă de 3,6 m. Ochiul Beiului, datorită faptului că nu îngheaţă niciodată, găzduieşte iarna stârci cenuşii, raţe sălbatice şi alte păsări migratoare, care-şi petrec iarna aici, în loc să-şi continue călătoria spre miazăzi. Acest fenomen se datorează temperaturii constante a apei izvorului ce alimentează lacul.

Frumuseţea neasemuită a acestui loc îndeamnă la visare, la gânduri armonioase şi la pace interioară. Aproape că nu îţi mai vine să mai ridici privirea de pe suprafaţa de un albastru miraculos, de parcă te-ai oglindi în ochii vii ai pădurii.

Locul are şi o legendă, care spune că pe vremea când turcii întăriseră cetatea Teremiei, ale cărei ruine se mai văd şi astăzi pe deal, fusese pus de stăpânirea otomană, ca mai mare peste aceste locuri de basm, un mare paşă, cunoscut pentru inima sa haină. El avea însă un fiu de o rară frumuseţe, ai cărui ochi albaştri te ţintuiau cu privirea de departe, şi căruia i se dusese vestea în partea locului de bun vânător şi bărbat viteaz. Tot ducându-se la vânătoare prin codrii de fag, într-o zi ajunse tocmai în Poiana Florii, loc în care a întâlnit o fată de valah, care venise cu oile la păscut în acel loc liniştit şi plăcut. Întâlnirea le-a fost fatală, ei îndrăgostindu-se pe loc unul de altul. Beiul rămase cu privirea pironită pe chipul fetei, orbit parcă de frumuseţea ei pură, iar fata, la rândul ei, nu îşi mai putea lua ochii de la privirea albastră şi curată a tânărului bei. Datorită iubirii sale aprinse, tânărul bei lipsea tot mai des de la cetate, iar tatăl său, cumplitul paşă, întreba tot mai des de el. Unii dregători, ca să îi intre marelui paşă în voie, l-au pârât pe fiul acestuia la tatăl său. Foc şi pară s-a făcut turcul aflând că iubitul său fiu este îndrăgostit de fiica unui ghiaur, de o valahă, aşa că a trimis în ascuns slugi servile să o omoare. Slujitorii nu au avut pic de milă pentru tânăra copilă, înjunghiind-o cu sălbăticie. Ajungând ca de obicei în poiană, beiul cel tânăr şi-a găsit iubita fără suflare, motiv pentru care a vărsat lacrimi amare, după care, considerând că nu mai are motive să trăiască, şi-a pus capăt zilelor. Legenda spune că micul lac, de un albastru neasemuit, este născut din lacrimile tânărului bei nefericit în dragoste, ca mărturie a iubirii curate ce o purta fiicei de valah.

Multe sunt legendele acestor păduri, la fel de multe ca şi locurile de basm născocite de natura darnică, prin împletirea frumuseţilor sale feerice.

reportaj realizat de Camelia Radu