Cu traista-n băţ

Supleţe pietrificată în marmură, steme şi basoreliefuri mute, istorii încremenite în ştreangul unui dezastru ireversibil. Frumuseţe condamnată…Aşa stăruie, bolnavă, imaginea Micului Trianon de la Floreşti…

„Când a hotărât să facă, la rugămintea fiicei Alice, un palat precum cel de la Versailles, Gheorghe Grigore Cantacuzino nu s-a gândit nicio clipă că el va ajunge raiul hoţilor nepăsării... A tocmit meşteri de la Paris. A adus materiale de excepţie şi, după proiectul arhitectului Ioan Berindey, s-a început construcţia. Alice ar fi dorit ca palatul să aibă 365 de camere, o grămadă de saloane şi săli de bal, apeducte, un parc imens, unde să călărească şi să-şi primească oaspeţii şi Cantacuzino n-a stat pe gânduri.

Construcţia a început în 1911 şi, doi ani mai târziu, era aproape gata de dat la cheie, cum ar spune azi constructorii noştri. Numai că, din păcate, Cantacuzino a murit şi palatul nu a mai fost niciodată terminat de finisat pe interior. Zice-se, din lipsă de bani. Niciunul dintre urmaşii Cantacuzinului nu avea averea acestuia… Nimeni nu s-a mutat în posibila reşedinţă ca să locuiască ori, măcar, să vină din când în când. Măreţul palat a fost astfel, de la ridicarea sa, condamnat la singurătate.

Degradarea grandorii

Numai cine n-a vrut n-a furat ceva de la palatul lui Cantacuzino. Nemţii, prin războaie, cât sunt ei de nemţi, au furat tabla de cupru care se găsea pe acoperiş şi sobele unicat de teracotă din încăperi. Ruşilor le-au plăcut coloanele şi, pe principiul „ce-am găsit, al meu să fie”, le-au luat. Localnicii au pus mâna pe ce-au putut, la întâmplare: cărămizi, piatră, grinzi, lemn, oglinzi, mobilier, din palat şi din grădină.

Din ele şi-au încropit propriile case şi acareturi. Se poate spune fără urmă de tăgadă, că, la Floreşti, multe case sunt de sorginte nobilă... Au mai venit peste copia edificiului francez şi două cutremure, cel din 1940 şi cel din 1977, şi au muşcat şi ele din măreţia şi grandoarea palatului.

Când mirificele clădiri au fost transformate în centru de dresaj pentru câinii armatei ori ai poliţiei, zidurile au fost scormonite de-a binelea şi luată cărămidă din ele pentru coteţele patrupedelor. De soi câinii ăştia, dacă şi-au băgat coada lor dresată taman printre acareturile Cantacuzinului!

Şi, pentru că palatul continua să rămână în picioare, chiar aşa schingiuit, într-o parte a acestuia a fost înfiinţat un sanatoriu TBC. De fapt, în felul acesta i s-a semnat pe vecie condamnarea la degradare. La moarte lentă, dar sigură. Şi să vrea vreun investitor să pună mâna pe locul acela şi pe ce-a mai rămas din fastuoasa construcţie, nu se încumetă din pricina sanatoriului. Practic, e infestat în zonă totul: pereţii, iarba, pământul, plantele. Şi, atenţie, la biserica din Floreşti se intră pe la sanatoriu.

Mai mult, parcul, de aproape 150 de hectare la facerea sa, dacă tot avea iarbă grasă şi bună, s-a transformat în islaz comunal. Adică vacile localnicilor pasc printre arbori de eucalipt şi tisă, printre rododendroni şi liliac african... Şi, ca să vorbim deschis de provocare de stricăciuni, şi cei care s-au dus să toarne filme sau videoclipuri la Floreşti au făcut prăpăd”, consemna, în urmă cu mai mulţi ani, un reporter al revistei Lumea Satului.

Palatul a fost realizat de meşteri francezi, într-un stil eclectic francez, dominat de elemente rococo şi neoclasice, după planurile arhitectului Ion D. Berindey, care mai proiectase, pentru acelaşi boier, palatul aflat pe Calea Victoriei nr. 141, cunoscut sub denumirea de Palatul Cantacuzino din Bucureşti, care adăposteşte, în prezent, Muzeul Naţional „George Enescu”.

Proiectul arhitectului Ion Berindey se inspira, evident, din generoasa arhitectură a palatului Micul Trianon, situat în grădina Palatului Versailles din Franţa. Construcţia, realizată în stilul „Mavros”, a beneficiat de toate cuceririle tehnicii din epocă, inclusiv betonul armat, şina de cale ferată şi granitul, folosite în premieră de Anghel Saligny la podul Regele Carol I de la Cernavodă.

Istoricii susţin că alegerea arhitectului Berindey pentru construirea Palatelor Cantacuzino din Bucureşti şi Floreşti are următoarea explicaţie: în 1898, Ion Berindey fusese numit arhitect-şef al Ministerului de Interne, funcţie pe care a ocupat-o până în 1901. În această calitate, a colaborat cu George Grigore Cantacuzino, care era ministru de Interne.

Lucrările, începute în 1911, erau aproape terminate în 1913, când Cantacuzino a murit, pe neaşteptate, de pneumonie. Mai trebuiau făcute doar unele finisaje interioare. Mihail, fiul lui Grigore Cantacuzino, care a moştenit palatul, nu s-a simţit atras de terminarea proiectului, aşa că, pur şi simplu, a încuiat palatul şi nu a finalizat lucrările. A fost primul moment al dezastrului…

Generalul Friedrich Paulus, mare iubitor de artă, consemna, emoţionat, în memoriile sale: „Valea Prahovei, pe lângă petrol şi Castelul Peleş mai are o bogăţie de nepreţuit: palatul Micului Trianon, mai izbutit şi măreţ decât originalul de la Paris”.

A urmat prăpădul lăsat în urmă de ruşi, în al Doilea Război Mondial, care au furat tot ceea ce era de valoare.

În 1945, construcţia ajunsese, deja, în proprietatea moştenitoarei, prinţesa Alice Cantacuzino, care cere Comisiunii Monumentelor Istorice trecerea ei sub protecţie legală. Comisiunea a acceptat cererea, apreciind frumuseţea parcului şi însemnătatea istorică a locului frecventat de numeroase personalităţi. Naţionalizarea din 1948 a deposedat familia de întreaga proprietate, care a fost preluată de stat. Ceea ce, altfel spus, a însemnat punctul culminant are a înscris palatul, pare-se, definitiv, în catalogul marilor ruine.

Anii au trecut, s-au transformat în decenii… şi, iată, anul viitor se va împlini un secol de la finalizarea construcţiei. Momentul, va găsi, însă, Trianonul românesc ciopârţit de nepăsare şi ucis de vecinătatea sanatoriului TBC, de birocraţie şi mizerie.

După Revoluţie, cu hin şi vaiet birocratic în vogă, celebra construcţie a fost retrocedată urmaşilor lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, care l-au vândut, în 2009, lui Radu Tudorache, primul consultant al Google în România.

Încă nu se cunosc planurile noului proprietar cu privire la soarta palatului. Se estimează că, pentru restaurarea clădirii, ar fi necesară o sumă de peste 20 de milioane de euro. Până una alta, însă, totul rămâne o paragină uriaşă, în care sparg, lovite de timp, şi nu numai, splendorile unui monument arhitectural aparţinând unei dinastii care a scris istorie.

Să nu dea Dumnezeu să ajungem, la un moment dat, să spunem copiilor şi nepoţilor noştri aşa: „A fost odată, la Floreşti, dar A FOST, un palat minunat în care, nu au trăit niciodată prinţi sau prinţese, ci doar praful, caprele, câinii şi Măria Sa, INDIFERENŢA”.