Cu traista-n băţ

Vreme aburind prin ceţuri îngheţate. Toamnă pe sfârşite hăulind a ger şi iarnă şi colinde. Nu v-ar sta bine, la gura sobei, cu o bărdacă plină cu mied, să aşteptaţi vremea sărbătorilorilor?

Miedul este cea mai veche băutură fermentată, inventată cu mult înaintea celor din viţa de vie, cereale sau fructe. Cum arată unele cercetări, vechimea acestei băuturi preparată din miere ar număra vreo 6.000 de ani. Licoarea e cunoscută şi sub denumirea „vin din miere".

Cuvântul românesc „mied" îşi are rădăcina etimologică în sanscritul „madhu" unde are sensul de miere sau dulce, dar totodată şi de alcool. Găsim aceeaşi rădăcină sanscrită şi in alte limbi indo-europene: greacă „methy", slavonă „medŭ", irlandeză „mid", germană „met", engleză „mead", în daneză, norvegiană şi suedeză „mjöd", lituaniană „medus".

Strămoşii noştri cunoşteau miedul şi îl consumau încă de pe vremea dacilor antici, după cum ne lasă mărturie Ptolemeu (Geografia – în jurul anului 150 d.Hr) "Locuitorii din Dacia sunt obisnuiţi cu miere, cu lapte şi mied." Să nu vă gândiţi că acestea erau mierea şi laptele care curgeau, râuri-râuri, în Paradis, dar erau cele mai simple dintre bucatele lor. Ar mai trebui să trecem pe lista brânza şi varza (cele ale căror etimologii sunt recunoscute ca fiind din fondul dacic/tracic al limbii române). Aproape fiecare dintre autorii antici aminteşte de acest mied, băutură cea mai populară a antichităţii, după vin. Se arată chiar că, atunci când Deceneu a dispus tăierea viilor, pentru ca dacii să nu mai aibă vin, ei au continuat să prepare această băutură slab alcoolizată, care devine mai puternică şi mai pişcătoare la limbă după trei-patru luni de fermentaţie, băutura care le era la îndemână, căci miere aveau din belşug. Iar miedul pornea a se face imediat după mijlocul verii, când, după tradiţie, se scotea şi mierea din stupi.

Miedul este preparat din miere, apă pură de izvor şi fermenţi (must de struguri sau drojdie). Dar există mied cu diverse arome: de afine, soc, mure, inclusiv lavandă. Are un gust deosebit de plăcut şi multiple indicaţii terapeutice, fiind bogat in vitaminele B, minerale, aminoacizi – cărămizile din care sunt construite proteinele – şi monoxid de azot.
În secolul III i.Hr. dacii exportau miere şi mied. O spune şi naturalistul roman Aelianus. Băutura zeilor sau "melikraton", cum îi zicea Homer, cucereşte Europa, pornind din inima Daciei. Se prepara pe la sfârşitul verii ori în primele zile ale toamnei. Împletiţi din nuiele, stupii nu rezistau mai mult de câţiva ani. Când începeau să se rupă, albinele erau roite în stupi noi, iar mierea era stoarsă. Fagurii rămaşi după stoarcere se puneau într-un vas mare de lemn, plin cu apă curată. Se acoperea cu un capac împletit din nuiele şi se lăsa la fermentat aproximativ o lună. Mierea şi polenul se dizolvau încet în apă, în vreme ce ceara învechită întreţinea fermentaţia. Băutura avea gust acrişor, pişca la limba şi era uşor alcoolizată. Dacii (şi mai târziu romanii şi protoromanii) i-au spus: mied.
Sursa: orastie.info preluare de pe  www.mied.ro