Friday, April 03, 2020
   
Text Size

Înconjurul Pământului în opinci. O uluitoare poveste din 1910

Cu traista-n băţ

ocolul-pamantului-in-opinciÎn 1910, patru studenţi români - Paul Pârvu, Alexandru Pascu, Gheorghe Negreanu şi Dumitru Dan - au făcut ocolul Pământului. În opinci! Voiau să simtă pământul, precum, odinioară, Badea Cârţan.

PROVOCAREA SECOLULUI

Vara lui 1908. Touring Club de France, agenţie de sport şi turism din Paris, lansează o provocare: cine parcurge 100.000 km pe jos, ocolind Pământul cu mijloace materiale proprii, va primi 100.000 de franci francezi.
Anunţul pune pe gânduri pe patru tineri de 19 ani - Dumitru Dan şi Paul Pârvu, studenţi la Geografie în capitala Franţei, şi pe Gheorghe Negreanu şi Alexandru Pascu, de la Conservatorul din Paris, care munceau cu ziua ca să câştige bani pentru studii şi întreţinere. Dumitru Dan îşi convinge camarazii să se înscrie în cursă. Itinerarul era la alegere, dar aprobat de Touring Club, certificări vamale şi ale autorităţilor locale care să probeze parcursul, plecarea din capitala ţării de origine, costurile- suportate de participanţi.

Peste 200 de visători se înscriu în cursă; singurul itinerar acceptat e cel al românilor. Dumitru Dan, liderul grupului, pune condiţia ca timp de doi ani să fie lăsaţi să se pregătească în ţară. Nebunia ocolirii globului pământesc, de la expediţia lui Magellan în 1521, se împlinise în mai toate felurile. Venise rândul românilor, dar pe jos! Recordul vremii îi aparţinea italianului Armando Louy, care străbătuse 50.000 km într-un deceniu. Cei patru români îşi propun dublul distanţei - şi în doar şase ani.

În pregătirea lor, cei patru se specializează în cartografie, meteorologie şi etnografie. Fac studii geografice şi de medicină. Vorbeau deja franceza şi germana şi fiecare se apucă de învăţat o altă limbă.
Merg zilnic 45 km pe jos, în condiţii diverse. Învaţă sute de cântece şi dansuri populare româneşti şi se experimentează în cântatul la fluier şi acordeon: „Dacă suntem români şi vom cunoaşte lumea, atunci să cunoască şi lumea românii! Vom purta tot timpul opinci şi costum popular", propune Dan. Banii pentru hrană, transport şi taxe aveau să-i obţină cu mii de spectacole, de la Teheran la Capetown şi din satele eschimoşilor până la Casa Albă.

LA PAS PRIN EUROPA

Drumul începe la 1 aprilie 1910, pe o vreme câinoasă, la Bucureşti. Însoţiţi de Harap, câinele care-i va urma aproape tot timpul, cu bagaje ce nu depăşesc opt kilograme în spate, cei patru se îndreaptă spre Braşov. În cei şase ani, vor găsi în oraşele în care ajungeau costume şi opinci trimise prin poştă de rude, după un calendar strict.
Au ajuns la Budapesta după doar trei zile de la pornire.
La Viena dau prima reprezentaţie, într-un teatru de cartier, şi câştigă primii bani.
Urmează Berlinul, unde reuşita unui al doilea spectacol.
La graniţa cu Danemarca apare primul obstacol: un vameş „refractar la ideea de turism internaţional" îi arestează, considerându-i spioni!
Urmează Oslo (atunci, Cristiania), Stochkolm şi Helsinki, repurtează un mare succes.
De la Golful Finic la Marea Caspică, pe distanţa de 3000 km, condiţiile aveau să devină mult mai aspre.
Ajung, la sfârşitul lui iulie 1910, la Moscova.
La începutul lui octombrie 1910, se aflau în Vladikavkaz, apoi au mers 200 km prin munţi, „rebegiţi", până la Tbilisi, părăsind, pentru prima oară, Europa.

ŞACALI ŞI FURTUNI ÎN DEŞERTUL ARAB

Ajunşi în Persia, consemnau: „Caucazul e mai frumos decât orice peisaj alpin".
Pentru Teheran, românii erau o apariţie fascinantă! „Ne-am mirat: în pustiul acela, unde femeile, de sărăcie, nu poartă voal, ci doar tagir, şi acela de stambă, nu din mătase neagră, copiii studiau citirea, scrierea, Coranul, astrologia, retorica, persana, araba şi turca!".
Au vizitat Babilonul şi Siria de azi, au mers pe Valea Eufratului alături de o caravană cu cămile.
Prin păduri de curmali şi smochini, au ajuns la Damasc, „Ochiul Orientului".
Prin Ierusalim, Cairo, Alexandria şi apoi la umbra Piramidelor, pe Valea Nilului, au mers printre egipteni care „păreau contemporani cu Ramses al II-lea".
Din Madagascar, la bordul unui vas, au pornit spre Australia, traseul pe acest continent având să însumeze 2100 km. Au vizitat oraşul Sydney, capitala Canberra, Blue Mountains şi grotele Jenolan, îngrijoraţi că populaţia aborigenă număra în 1911 „doar 2012 suflete, faţă de 40.000, în 1788".

INDIA ÎI LASĂ DOAR TREI

Ocolul in opinciPentru a acumula cât mai mulţi kilometri, în situaţia în care itinerariul prevedea perioade mari de traversare a mărilor şi oceanelor, organizatorii i-au obligat pe români să meargă zilnic minimum zece ore pe puntea vapoarelor, în timpul călătoriilor pe ape. Fiecare avea montat la picioare un pedometru comandat special din Anglia, un contor cu contragreutate care calcula distanţele, echivalând fiecare pas cu un yard, adică 91de cm.
Din Brisbane, cei patru pleacă la începutul verii lui 1911 spre Wellington, capitala Noii Zeelande, descoperind până la sosirea în India cele mai importante insule din arhipelagurile Asiei de Sud, la bordul vapoarelor cu aburi.
În Java, Borneo, Brunei şi Singapore, dansurile şi cântecele populare româneşti rămân singura sursă de venit.
Pentru cucerirea Indiei pe traseul Bombay-Calcutta, cei patru aveau propuse doar 62 de zile, astfel că, în iulie 1911, are loc debarcarea în Bombay, la capătul unui drum pornit din Sri Lanka. Surpriza a fost totală: „Ne aşteptau sute de curioşi şi reprezentanţi de asociaţii sportive! Ne rezervaseră camere la hotelul Prince of Wales din capitală!".
La Mumbay, sunt invitaţi pentru două zile la palatul rajahului din capitală, un personaj captivat de călătorii. După un ospăţ copios, Dan, Negreanu şi Pârvu ies în oraş să adune cele necesare călătoriei, iar Pascu rămâne să-şi istorisească peripeţiile şi moare, intoxicat cu opium. Pe 17 iulie 1911, rămâneau doar trei călători şi câinele Harap.
Drumul a continuat prin Benares, spre Calcutta.

FOLCLOR ROMÂNESC LA RIO

În ianuarie 1912, cei trei debarcă la Rio de Janeiro, aşteptaţi de sute de localnici - deveniseră o prezenţă constantă în buletinele şi ziarele de aventură şi călătorii, o presă gustată la acea vreme. De Rio se leagă cel mai mare succes repurtat de spectacolele folclorice ale românilor, la care se adaugă prelegeri şi conferinţe în care cei trei călători îşi împărtăşesc multiplele experienţe pe care le-au trăit: românii erau deja ambasadori ai multiculturalismului.
Continuă spre Paraguay, Uruguay, Argentina, Chile şi Bolivia. În sud-estul Ecuadorului, la graniţă cu Peru, cei trei călători au petrecut o noapte alături de indienii jivanos, denumiţi şi „vânătorii de capete", un trib ce a păstrat tradiţia decapitării inamicului şi a păstrării craniului acestuia, prin mumificare!

DOAR DOI, DUPĂ DOI ANI DE DRUM

Drumul pe ape îi duce pe temerarii români în San Francisco, unde, însă, poposesc numai trei ore, de aici îmbarcându-se către Yokohama. Exact drumul invers parcurs de Phileas Fogg, eroul lui Jules Verne, din Ocolul Pământului în 80 de zile.
Traversarea Atlanticului cu vasul Rangoon a durat 27 de zile, timp în care cei trei au parcurs pe punte 1400 de kilometri.
Din lumea niponă, românii intră în China prin Hong Kong, trecând prin Canton (astăzi Guangzhou) şi stabilind ca destinaţie finală a acestei etape de traseu oraşul Pekin, capitala Beijing de azi. Itinerariul presupune traversarea munţilor Nau Lin, pe poteci înguste, sub care se deschideau prăpăstii fioroase. Cei trei merg în şir indian, când un strigăt şuierător îi încremeneşte. Negreanu se rostogolea lovindu-se de stâncile ude şi se prăbuşi într-un pârâu. Cei doi colegi îl trag cu frânghiile şi îl întind, dar Negreanu „părea să aibă fracturi şi leziuni interne, era tot însângerat". „Vânăt şi tremurând", îl poartă pe muribund într-un hamac până în primul sat, dar nu găsesc doctor. Merg 10 km până la spitalul unui orăşel, dar în zadar. Dumitru Dan pleacă să ceară ajutorul autorităţilor. Când se întoarce la spital îl găseşte pe Negreanu mort.

DRUMUL CRÂNCEN PRIN SIBERIA ŞI ALASKA

Din China, românii pleacă spre portul siberian Nikolaevsk şi apoi în peninsula Kamceatka, la sfârşitul toamnei lui 1912.
În estul Siberiei cumplite, cei doi aveau să petreacă iarna acelui an, „1150 km prin viscol şi geruri fără egal". Când zăresc dâre de fum într-una din zilele interminabile, verifică hărţile şi văd că nu există nicio localitate. De fapt, ajunseseră la strâmtoarea Bering, iar petele negre pe cer erau de la fumul unui vapor. „Trei zile am stat la bordul vasului olandez Sekeveningen, mai cu seamă pentru că eram flămânzi".
Printre sate de eschimoşi, românii avansează spre Skagway, Juneau şi se opresc la Vancouver. Dan observă primele probleme la Pârvu: „E prea tăcut, el, care râdea şi de neajunsuri. Îmi spune că îl dor de ceva vreme picioarele...".

GĂZDUIŢI LA CASA ALBĂ

Ultimul spectacol al celor doi în Marea Britanie se ţine la Edinburgh, de unde află că o companie de transport, Allen Line, oferă 100 de locuri gratuite pentru cursa transatlantică: scufundarea Titanicului, în aprilie 1912, încă zguduia oamenii. Din zona Marilor Lacuri, prin Cleveland, Toledo şi până la Detroit trec alte 20 de zile, iar vizitarea uzinelor Ford e umbrită de veştile din ţară.
Românii sunt primiţi de guvernatorii statelor Delaware şi Maryland, apoi sunt invitaţi la Casa Albă, pe 24 decembrie 1914. Renumele lor era în creştere, iar spectacolele şi conferinţele lor sunt aşteptate în Virginia, Kentucky, Tennessee şi Alabama.

Ajuns în Jacksonville, Florida, Pârvu se prăbuşeşte: „Picioarele aveau răni groaznice, iar cei patru medici care l-au consultat mi-au spus că e grav şi trebuie să se oprească", notează Dan. Pârvu îl roagă pe Dan să i-l lase alături pe Harap, credinciosul câine care îi urmase încă din prima zi de drum, şi îi transmite un mesaj răscolitor camaradului: „Măi frăţioare, am făcut mai bine de 90.000 km. Am fost patru, apoi trei şi, iată, doi. Acum mă pierd şi eu. Nu trebuie să se spună că românii au abandonat, copleşiţi de greutăţi! Trebuie să lupţi singur, să mergi neşovăielnic mai departe!".
Dumitru Dan îşi continuă drumul, singur şi zguduit. În mai 1915, Paul Pârvu avea să moară cu ambele picioare amputate.

Ajuns singur în Havana, la 18 ianuarie 1915, după şase luni de periplu american, Dan e primit cu fast: „Am dăruit un costum popular muzeului din Santiago de Cuba, am plâns şi am mers mai departe". Traseul continuă prin Haiti, Jamaica, Puerto Rico, Barbados şi Venezuela, pentru ca în aprilie 1915, la bordul transatlanticului „Buenos Aires", să ajungă la Lisabona.

Dan e obligat de mersul războiului să întrerupă traseul stabilit şi se întoarce în ţară, când mai avea doar 4000 km de parcurs din cei 100.000.
Abia în vara lui 1923, când Touring Club de France îi stabileşte un itinerar pentru parcurgerea distanţei rămase, Dan pleacă din Bucureşti, pe ruta Belgrad-Skopje-Tirana-Zagreb, traversând nordul Italiei şi Elveţia.
Soseşte la Paris pe 14 iulie 1923, ziua în care călătorul împlinea 34 de ani. Fusese monitorizat în permanenţă de diplomaţii ambasadelor franceze şi de organizaţii sportive din toată lumea. După ce prezintă raportul călătoriei, e primit cu fast şi i se înmânează cei 100.000 de franci devalorizaţi, împreună cu titlul de campion mondial.
Mormântul temerarului român Dumitru Dan e străjuit de o cruce de metal, fără nume, într-un cimitir din Buzău.

Traseul prevedea şase traversări ale Ecuatorului, alternând emisferele globului pentru a evita timpul nefavorabil, 1500 de mari oraşe şi 74 de ţări.
Şapte mări şi trei oceane a traversat în cei şase ani de călătorie, Dumitru Dan a traversat de patru ori cel Atlantic, de două ori cel Indian şi o dată Pacificul -, răstimp în care a rupt 497 perechi de opinci şi 28 de costume populare.
Coordonatele extreme atinse în expediţie au fost 67 grade Nord şi 40 grade Sud.
40.000 euro însemnau în 1923 cei 100.000 de franci primiţi de Dumitru Dan pentru parcurgerea pe jos a celor 100.000 km.
Astăzi valoarea premiului ar fi valorat 500.000 de euro.

Sursa: www.timpul.md

Add comment


Security code
Refresh