Body arts

Cu siguranţă, suntem precursorii artei tatuajului, iar pentru strămosii noştri, cei care au trăit în spaţiile pe care le locuim noi astăzi, tatuajele aveau încărcătura simbolică a nobleţei, a unui statut social deasupra plebei (cumva la polul opus al interpretărilor şi prejudecăţilor din vremurile noastre).

Demn de reţinut este că numeroase descoperiri arheologice au scos la iveală existenţa tatuajului complex pe teritoriul tracilor, în urmă cu mai multe mii de ani. Dovezile apar încă din epocile neolitică, a bronzului şi a fierului. Vechimea lor ne face să abordăm, din nou, tema emblemelor totemice, de data acesta exact în spaţiul strămoşilor noştri.

Modul în care a evoluat tatuajul în spaţiul ocupat de daci indică, de altfel, existenţa unui sistem de totemuri înrădăcinate în spiritul locuitorilor din acest areal. Acestea au evoluat în timp. Indiciile analizate de cercetători conving asupra faptului că tatuajul se aplica pe faţă, dar şi pe corp - întâi ca semn distinctiv de neam (gintă sau trib), apoi ca semn de ales (categorie socială, căpetenie, rang etc). Mult mai rar, tatuajul era interpretat ca podoabă. Trecerea de la tatuajul emblematic de tip totemic la tatuajul genealogic (de castă sau categorie socială) şi de la acesta la tatuajul ornamental avea să se facă treptat, în timp.

De la tatuaj la măşti

Romulus Vulcănescu este recunoscut ca fiind etnologul şi scriitorul român care a arătat modul în care tatuajul a fost perceput, din motive solide, drept amprentă a unei civilizaţii complexe, a unei culturi care avea la bază un sistem de simboluri şi credinţe foarte bine dezvoltat. În studiul său „Măştile populare”, Vulcănescu a schiţat caracterul totemic al tatuajului folosit în delimitarea spaţiului protector, dar şi în abordările militare şi civile. Iată, însă, aprecierile etnologului: ,,Omul primitiv se tatua, integral sau parţial, pentru ca să se deghizeze magic, ca să-şi însemne corpul cu embleme gentilico-tribale şi ca să se împodobească (uneori) din orgoliu sexual. Deghizarea lui prin tatuare se făcea în special din perioada iniţierii până la maturitate”. Tot astfel aflăm că „spre deosebire de bărbaţi, care îşi tatuau întregul corp, femeile îşi tatuau numai părţile care le scoteau în evidenţă gracilitatea: pieptul, sânii, pubisul, fesele, coapsele şi pulpele. Barbaţii îşi tatuau întregul corp, mai des faţa. Tatuajul feminin era, în esenţa lui, de ordin sexual; în substanţa lui interveneau şi numeroase elemente de ordin artistic. Bărbaţii se tatuau mai ales pentru practicarea magiei medicale şi războinice. În aceste ultime cazuri, tatuajul era atât de încărcat, încât făcea să dispară sub arabescurile lui trăsăturile fizionomice”.

Tot Romulus Vulcănescu precizează că „uneori, tatuajul se realiza prin inciziuni adânci în pielea feţei şi a corpului, începând din copilărie şi durând până la maturitate. Aceasta repetare an de an a tatuării avea drept punct culminant un fel de sculptură în piele. Fiecare însemn tatuat purta un nume şi îndeplinea, în economia ornamentală a tatuajului, un anume rol ideogramic. Cine cunoştea semnificaţia deosebită a motivelor astfel tatuate putea citi titlurile gentilico-tribale ale posesorilor, dar şi geneologia lor totemică. Tatuajul, ca procedeu de deghizare integrală a corpului sau numai facială, a fost transmis, mai apoi, în alcătuirea măştilor-costume, a măştilor de cap şi a măştilor de faţă prin decalchierea (n.r. - copierea) striaturii, scarificărilor şi inciziunilor pielii”.

De la triburile primitive la neam

În perioada de formare, de început a neamului dacic, tatuajul era un semn pe piele prin care se diferenţiau clanurile, triburile, straturile sociale incipiente şi originile neamului respectiv. Tatuajele, în acest context, erau realizate în cadrul unor ceremonii complexe de iniţiere (sexuală, maritală, razboinică), pentru protecţia totemică în special. Ca şi la triburile amerindiene, tatuajul reprezenta, în majoritatea cazurilor, atât semnul concret al totemului cât şi semnul totemului sacralizat. Cu timpul, tatuajul a căpătat rolul de simbol al integrării şi identificării cu tribul sau clanul. Prin scrierea criptică, (ideogramele de pe piele), individul devenea parte a grupului social cu sentimentul de apartenenţă la acea anumită celulă. Totuşi, aceste semne şi-au păstrat pentru mult timp şi rolul protector, sacru. Unele simboluri aveau semnificaţia de protecţie împotriva duhurilor rele, cazuri în care grafia tatuajelor reda stilizat scene sau personaje mitologice sau magice cu un anumit rang, privilegiu sau putere sacră.

Tipuri de tatuaje

Bărbaţii îşi tatuau blazoane şi simboluri sacre de protecţie, totemice. Tatuajul femeilor era mai mult sexual şi artistic, acoperind părţi ale corpului care trebuiau, oarecum, ascunse de văzul bărbaţilor ziua în amiaza mare.

Chiar şi tehnicile de realizare erau diferite. Tatuajele în puncte şi bumburi erau preferate de femei, cele în cusătură, în curele şi sculptat erau preferate de bărbaţi.

Cele mai multe tatuaje erau motive geometrice care permiteau redarea stilizată a unor simboluri sacre totemice, în Dacia preistorică. Primii locuitori ai Daciei redau, prin aceste desene, elemente esenţiale, din care şi-au format, cu timpul, complexitatea mitologică.

Reţeaua de tăieturi reprezenta, criptic, emblemele totemice. Exemple sunt tatuajele realizate din motive geometrice aşezate simetric pe umeri (cercuri concentrice), pe corp (zig- zag-uri neregulate), spiralele concentrice de pe abdomen sau triunghiurile isoscele de pe coapse şi pulpe, care subliniau silueta sau trimiteau la simbolul ramurii de brad. Toate aceste erau reprezentate şi pe statuetele predacilor. Cele mai clare, în acest sens, sunt figurinele antropomorfe din lut descoperite prin săpăturile arheologice de la Cucuteni, Gumelniţa sau Vinca (judetul Caras-Severin). Unele dintre aceste figurine aveau tatuaje geometrice, liniare, pe frunte, aratând că oamenii din acea perioadă aveau obiceiul de a-şi orna fruntea cu astfel de simboluri, uneori în sens protector. Istoricii şi arheologii au acceptat, în unanimitate, faptul că figurinele din perioada predacică redau mai degrabă tatuajele locuitorilor decât anumite accesorii de pe îmbrăcăminte. Mai mult, printre simbolurile descoperite de arheologi, se regăsesc şi cele de pe peceţile de lut ars, numite pintadere, folosite ca embleme de tatuat. Un alt aspect scos la iveală prin figurinele de la Gumelniţa este sublinierea gurii cu găurele în sculpturile miniaturale găsite acolo.

Istoricii sunt de părere că practica tatuajului a durat timp îndelungat pe teritoriul ţării noastre, fiind practicat până în epoca Daciei târzii. Dovada cea mai cunoscută o constituie jambierele metalice ale unui principe trac numit Cotys, din secolul IV î.e.n., descoperite în mormântul acestuia de la Agighiol- Dobrogea. „Pe partea care acoperea genunchiul, una dintre jambiere reda chipul unui tânăr luptător tatuat. În esenţă, tatuajul era geometric, realizat din dungi aurite sau date cu bronz, cu tenta fierului oxidat în negru. Figura tânărului luptător se pierde sub liniatura regulată a însemnelor rituale ale tribului local”, spun istoricii care au studiat aceste dovezi. Totuşi, se pare că, prin tatuaje, arheologii au scos la iveală şi dovada de apartenenţă spaţio-temporală extrem de largă a dacilor. Între tatuajele de pe figurinele de la Gumelniţa (mileniul V i.e.n.) şi cele ale tânărului luptător figurat pe jambierele de la Agighiol există destule similitudini. În ambele cazuri, avem de a face cu incizii orizontale, iar direcţia lor este aceeaşi: pornesc de pe nas pe obraji. Acesta tehnică de tatuare arată o continuitate de ritualuri în evoluţia unor triburi carpatice, înrudite de-a lungul timpului, prin simbolismul lor totemic.

Tatuajul heraldic

Tatuajele au fost interpretate de către istorici, geografi şi literaţi ai Greciei antice şi scriitori latini, pentru populaţiile predace sau migratoare din Dacia preistorică. Ceea ce au descoperit arheologii este, astfel, completat de vechii istorici greci care vorbeau despre tatuajele agatârşilor (popor arab apropiat de traci), geţilor, tracilor, cele ale locuitorilor Istriei şi ale ilirilor.

* De exemplu, Pompeius Mela susţine ca „agatârşii îşi tatuează faţa şi mădularele în funcţie de consideraţia de care se bucură fiecare de pe urma strămoşilor săi. Toţi au aceleaşi semne şi ele sunt de aşa natură încât nu pot fi şterse prin spălare”.

* Artemidor din Daldis spune şi el că „la traci sunt tatuaţi copiii nobili, iar la geţi sclavii”.

* Herodot precizează că în această arie, „tatuajul este semnul neamului ales, cel netatuat fiind om de rând”.

* În secolul IV-III î.e.n., filozoful grec Clearh din Soli povesteste că „nevestele sciţilor au tatuat spre pedepsire femeile trace. Astfel batjocorite, ele au sters urma nenorocirii lor într-un fel special, gravând desene şi pe restul pielii, pentru ca semnul ruşinii şi al insultei să şteargă ocara prin podoabă”.

* Strabon, un alt filozof grec, a precizat şi el că toate neamurile se tatuează.

* Dion Chrysostomos, orator şi folozof grec al secolului I e.n., relatează că „în Tracia, femeile libere sunt pline de semne făcute cu fierul roşu şi, cu cât au mai multe semne şi mai variate, cu atât se arată a fi mai nobile”.

* Plutarh este un alt istoric care a menţionat că „tracii până astăzi îşi tatuează femeile, ca să-l răzbune pe Orfeu”.

* Porfir (filozof grec din secolul II e.n.) povesteste, citând alţi istorici, că Zalmoxis „a căzut în mâinile hoţilor şi a fost tatuat, când s-a făcut răscoala împotriva lui Pitagora, care a fugit şi şi-a legat faţa din pricina tatuajului”. Totuşi, exista posibilitatea ca tatuajul lui Zalmoxis să fi fost efectuat într-o perioadă iniţiatică, în timpul consacrării în şcoala tăcerii, a lui Pitagora.

* Aristofan, la rândul lui, relatează că „locuitorii de lângă Istru şi Dunăre se tatuează şi se îmbracă în veşminte colorate”. El mai spune că femeile sunt cele care se tatuează cu motive ornamentale, socotite podoabe, iar tatuajele se realizează cu ace. Acele erau înroşite în foc, iar când se realizau împunsăturile, se adaugau şi diverşi coloranţi. Bărbaţii de rang înalt erau cei care foloseau, mai cu seamă, tatuajele. Iar când unei persoane de rang mai mare i se spune „cel alb”, apelativul este ironic, ca şi cum ar avea fruntea curată şi albă, netatuată.

În final...

Tatuajul reprezenta un semn de nobleţe, fiind practicat, mai ales în ultima perioadă, mai mult de conducători şi regi. La geto-daci, se tatuau unii dintre oamenii de seamă, în ultima perioadă a dacilor tatuajele fiind considerate atât podoabe cât şi semne ale unei descendenţe din nobilime. Mai mult decât o artă, tatuajul scinda societatea în nobili şi oameni de rând, ierarhiza din punct de vedere social şi sexual şi, mai ales, avea să lase, iată, pentru multe milenii în faţă, marca unui complex de credinţe şi obiceiuri, dar şi simbolurile unui culturi pe cât de vaste, pe atât de controversate.

Doumentare: http://enciclopediagetodacilor.blogspot.ro/2011/05/dincolo-de-timpuri-tatuajul-in-dacia.html