Viaţa ca o artă

După Revoluţia din 1989 s-a spus, cu diverse prilejuri şi de către diverşi analişti, că în urma comunismului ce a durat 50 de ani în România a rămas o naţie traumatizată, educată să fie obedientă şi să nu aibă sensul propriei valori. Mizându-se pe lipsa de reacţie imediată, unii au făcut bani. Majoritatea se descurcă cum poate, printre legile parţial juste, parţial aplicate, parţiale de felul lor. Deja se vorbeşte despre miliardarii României, semn al prosperităţii pe meleagurile mioritice.

De sănătatea acestui popor nu a dat nimeni încă semne că ar fi interesat. Partidele se repliază într-un joc în care naţiunea nu are loc. Omul obişnuit nu este luat în seamă. Mergându-se pe principiul sclavagist, care a funcţionat în cetăţile vechii Rome, „circ şi pâine pentru popor”, s-a asigurat un salariu minim pe economie de tot râsul, iar televiziunile şi posturile de radio au fost sufocate de măscărici, epoca manelelor cunoscând şi ea o afirmare fără precedent. Acesta este modelul educativ prezentat tinerilor; cine poate scapă, cine nu...

Cultura şi autenticul au rămas să lăcrimeze stinghere într-un colţ al ruşinii, arătat cu degetul unsuros al băutorilor de vodcă, etichetată ca o manifestare elitistă şi plicticoasă, bună de hărţuit şi de luat în răspăr.

Sfielnică, fără ripostă, arta s-a strecurat pe unde a putut, ştergându-şi obrajii înlăcrimaţi. Era obişnuită, din lungul ei drum prin istorie, cu suferinţa. Cei care au mizat pe sărăcie şi pe lipsa perspectivei consideră că deţinerea informaţiei înseamnă putere, banii creând oportunităţile necesare pentru a o avea. Ei au dreptatea lor, dar, dincolo de durerea unei societăţi ce sucombă sub privirile lor indiferente, mereu vor exista supravieţuitori. De te miri unde, vor apărea acei oameni care vor avea conştiinţa valorii şi a importanţei lor pentru sănătatea unei naţiuni. Poate că unii dintre ei încă nici nu s-au născut, iar pe alţii tocmai i-am salutat pe stradă.

 autor, Camelia Radu