Viaţa ca o artă

Cotidianul este un mare consumator de timp şi energie, iar reziduul care rezultă din măcinarea acestor resurse vitale se numeşte stres. Acţionând ca o veritabilă toxină la nivelul psihicului, stresul va determina acţiuni şi atitudini improprii, iritare şi agresivitate, o stare generală de confuzie, în care nu mai sunt recunoscute nici valorile vieţii, nici autenticul, nici sensul de a fi. Pentru contracararea efectelor se recurge la stimulente care par a întări pe moment rezistenţa şi agilitatea minţii, dar care, în timp, determină o uzură rapidă şi ireversibilă.

Spălarea minţii de gunoaie nu este uşoară, pentru că blocajele generate de o astfel de existenţă în viteză, indiferentă la modele şi arhetipuri, va cauza blocaje funcţionale pe trasee fizice, hormonale şi de atitudine. Stresul determină o devorare a tot ce înseamnă sursă de senzaţii, înlocuind trăirile autentice cu o falsă adaptare, aceea a foamei psihice, care se va mulţumi cu efemerul, cu măruntul, cu întâmplătorul. Motivaţia ar fi păstrarea sentimentului de intensitate a vieţii, de eveniment, de ocolire a spaţiilor goale de activitate, fuga de singurătate.

Timpul tăcerii, acţionând ca un reproş, ca o oglindă a adevărului pe care puţini o mai suportă, este ocolit, într-o falsă susţinere de ritm interior. Meditaţia este un proces greu, care se învaţă cu răbdare, se educă în timp. Meditaţia reîntoarce omul la ritmul genetic, făcând astfel posibilă regenerarea fizică şi psihică. Întrebările şi neliniştile nu dispar dacă sunt ocolite cu laşitate, ele se rezolvă de la sine doar dacă le privim în faţă. Cel ce va reuşi să scape de jugul grabei, găsindu-şi timp pentru sine, va scăpa şi de stres, devenind un om căutat şi, mai ales – ideal aşa de greu de atins astăzi – un om iubit.

autor, Camelia Radu