Viaţa ca o artă

Prezenţa focului şi a luminii devine, mai ales iarna, simbol şi reper al căminului. Memoria ancestrală aduce din adânc sentimentul aproape uitat al securităţii, al păcii sau, mai simplu, al adăpostului. Casa devine deodată o extensie a sufletului, a intimităţii. Pentru că poveştile se spun iarna la lumina veiozei, vara la focul de tabără şi noaptea la lumina de stea, povestea rămâne acea proiecţie care cere taină, ţinându-se minte doar atunci când sufletul face paşi în exterior, tatonând realitatea cu paşi subtili.

Dacă ziua cere vigilenţă, noaptea cere vis. Între manifestarea solară şi cea lunară, omul pendulează căutând echilibrul; între vară şi iarnă timpul se dilată, sau se restrânge subiectiv, alimentând pe rând taina şi rigoarea. Astfel, faţetele lumii se percep nu numai prin adaptarea socială sau profesională, ci şi prin amplificarea subiectivismului, rezerva noastră de originalitate.

La fel ca timpul, oamenii originali, creativi pot fi dificili, dar fără prezenţa lor totul ar părea plictisitor. Stimulând întrebările şi căutarea răspunsurilor, ei sunt cei care ne aduc aminte de ceea ce suntem dincolo de gesturile zilnice. Seamănă cu iarna şi cu frigul care ne adună pe la casele noastre, descoperind bucuria intimităţii. De fapt ei ne fac să ne autoapreciem, nelăsând fundalul cenuşiu al banalităţii să ne inunde. Ceilalţi, cei înţelegători, din ce în ce mai rar, ne ajută să fim expansivi, călătorind. Primii ne învaţă să veghem asupra focului interior, ceilalţi să îl căutăm pe cel exterior.

autor, Camelia Radu

                                                                 desen de Camelia Radu