Viaţa ca o artă

Am greșit! Am crezut că școala este un loc magic unde copiii învață jucându-se. Am crezut că școala este un loc plin de femei, mame-soții-fiice-foste eleve,  profesioniste iubitoare de copii, dornice să împartă din cunoștințele lor minților vii și jucăușe din bănci. Am greșit nepermis pentru că am sădit în inima fiului meu dragostea nețărmuită față de școala loc magic, încrederea că acesta este un tărâm al tuturor posiblilităților.

Am greșit pentru că nu am

cercetat din poartă în poartă, de la mămică la mămică, personalul didactic al școlii. Am greșit nedevenind un detectiv vigilent. Am greșit pentru că mi-am abandonat fiul unui sistem nemilos care macină personalități, ucide spiritul, condamnă inteligența incapabilă să cedeze, fără argumente logice, la EXCLUDERE.

 Au trecut 24 ani de la căderea comunismului și 35 de la primul meu an de școală, dar nu s-a schimbat nimic. Pentru că scriam cu mâna stânga învățătoarea mea a decis că sunt proastă. Batăile administrate zilnic, umilirea în fața clasei și notele proaste, m-au convins rapid că sunt proastă. Un eveniment fericit m-a ajutat să fiu mutată, în clasa a 3-a, într-o altă clasă și să înfloresc. Atunci am aflat că nu sunt proastă ci doar ALTFEL. Să fii altfel decât media nu este un lucru de rușine și nu ar trebui să conducă la excluderea unui copil. Dreptul său la educație ar trebuie să fie de necontestat.

 Emi a făcut progrese remarcabile în ultimii 3 ani. Progrese remarcabile față de el însuși. La 3 ani și jumătate avea în vocabular 15 cuvinte. Astăzi este un negociator abil. Vorbește în fraze, este extrem de sociabil, nu execută comenzi dacă nu le înțelege rostul, se opune sarcinilor dacă nu este convins de utilitatea/necesitatea acestora, protestează atunci când nu dorește să facă ceva, este solidar cu prietenii lui (apărându-i în fața adulților și supunându-se pedepsei alături de ei). Mai presus de orice, Emi este lider. Colegii de clasă îl plac și îl consideră amuzant. Emi nu se înregimentează. Dar Emi își trăiește acum etape neparcurse. Îl iubește pe Mikey Mouse, dorește mereu desene animate cu Winnie, doarme la sânul mamei și iubește jucăriile de pluș, vrea să se joace-joace-joace (pentru că acum are cu ce) și se străduiește, fără succes uneori, să facă față cerințelor școlare.

 Emi trăiește în paralel două copilării, pe cea a unui puști năzdrăvan de 6 ani dar și pe cea a unui băiețel speriat și timorat de 2-3 ani.  E greu să porți toate acestea într-un suflet atât de fragil. Emi știe ce înseamnă rușinea și plânge atunci când este admonestat. Emi recunoaște autoritatea atunci când aceasta se recunoaște pe sine, acționând cu fermitate. Emi caută mereu aprobarea și iubirea adulților din preajma sa. E prea fraged să înțeleagă că nu toți adulții îl iubesc sau îl vor iubi. Și suferă! Alături de el sufăr și eu, dar asta nu are importanță, vine la pachet cu fișa postului de mamă.  Am greșit și doresc să-mi repar greșala. Pentru că nu mă descurc singură, vă cer ajutorul!

Caut o învățătoare care știe să zâmbească, care nu etichetează copilăriile drept acte de huliganism, care nu duce la director un copil de șase ani pentru că s-a copilărit, care nu transformă energia de nestăvilit a unui minor într-o problemă a clasei, făcând din minor un paria, care nu scoate un copil de la oră și-l izolează la sala de sport (deși are certificat medical care îl scutește de ora de sport pentru că sănătatea sa ar putea fi pusă în pericol), care nu condamnă râsul, care nu se teme să prezinte lecțiile drept jocuri interesante.  

 Caut o învățătoare care nu impune excelența fiecărui copil din clasă, ci pregătește copiii pentru viață într-un sistem educațional de masă, nu elitist. Caut o învățătoare care NU pune mai presus de interesul superior al copiilor sentimentele sale, trăirile sale, confortul său. Caut o învățătoare care are și soluții, nu doar probleme, care are și rezultate, nu doar intenții.  Caut o învățătoare care să iubească copiii, nu să se teamă de ei. Găsitorului recunoștință eternă!

autor,  Anemari Necsulescu