Literatură

Nu mi-am propus să epuizez subiectul rezistenței anticomuniste, ba chiar dimpotrivă: am vrut să stârnesc curiozitatea celor care ignorau subiectul; e doar un punct de plecare pentru cei care vor să știe mai multe și aici pot găsi o părere, cred eu că e una bună și echilibrată. Acum 23 de ani, un anonim a scris pe un zid din București: “De Crăciun ne-am luat rația de libertate!” – un mesaj cu o încărcătură emoțională extremă, reluat apoi de presa vremii sau de manifestațiile pentru democrație, la nesfârșit, fără să se banalizeze niciodată, cel puțin pentru cei care au trăit vreodată vremurile rațiilor alimentare. Anul acesta, tot de Crăciun, eu, un alt anonim, voi scrie pe un zid virtual vreo câteva sute de pagini virtuale, care nu vor avea niciodată impactul celor șapte cuvinte reale amintite mai sus. Dar mă simt beneficiarul direct al acelor cuvinte, considerând că este poate prima dată când mi-am folosit “rația” așa cum se cuvine.  Anul acesta, de Crăciun, Cartea despre demnitate este cadoul acestui blog, oferit oricui vrea să-l primească.

În momentul în care tot ce am scris s-a strâns între paginile unui volum, a trebuit să structurez informațiile, care au căpătat o altă consistență. Voi explica pe scurt despre ce este vorba.

Cartea are trei părți, marcate de imaginea a trei arbori dintr-un triptic al simbolurilor: cel al suferinței, cel al morții și cel al uitării.

Un segment extrem de mic din populația României, compus în general din oameni simpli, fără să posede filosofia politicii ci doar bunul simț, s-a opus comunizării. În general, incidentele au fost declanșate de abuzurile noii puteri de după 1945, la care acești oameni au reacționat bazându-se pe puterile și pe conștiințele lor, nu pe lege. Au plecat în munți și au suferit îngrozitor, dar au fost poate singurii oameni liberi din țară. Suferințele lor sunt aproape necunoscute publicului larg; libertatea lor e la fel de necunoscută. Acesta este copacul suferinței.

Reprimarea acestor oameni liberi a fost medievală, însoțită de moarte în cele mai multe cazuri. Partidele de vânătoare de oameni se terminau cu execuții sumare, sau cu prăzi jalnice omorâte apoi în captivitate. Acesta este copacul morții, pe care îl găsim nu numai în România, ci și în celelalte țări din Europa de Est.

Ce știm despre aceste lucruri, în afară de ideile primite de-a gata? Destul de puțin. Una dintre cele mai păguboase idei este aceea că fenomenul rezistenței anticomuniste din munții României este unic în lume. De ce trebuie să ne căutăm cu încrâncenare această unicitate? La ce ne folosește? S-a dovedit deja, copilăresc de simplu, că această conceptualizare a unicității e anulată de o altă enormitate, care spune că toți luptătorii din munți erau legionari, oameni de extremă dreaptă, și nu e deloc adevărat, chiar dacă legionari au fost mulți dintre ei.

Așa cum statele comuniste erau organizate pe principii identice, impuse de Uniunea Sovietică, la fel cum o corporație multinațională își impune procesele de business corporatiste în toate filialele din lume, tot așa ar trebui să ne gândim că reacția populațiilor în curs de comunizare forțată trebuie să fi urmat un tipar asemănător. Așa se face că, în țările dezvoltate industrial, chiar unii conducători ai partidelor comuniste au încercat să adapteze ideologia la specificul ţărilor lor, nu să aplice fără menajamente un șablon. Fără Imre Nagy nu ar fi existat Budapesta 1956. Fără Alexander Dubček nu ar fi existat Primăvara de la Praga. Explicația este simplă: țările industrializate aveau mai bine acoperit spectrul politic al stângii, mai matur, mai rațional, distanțat de extremismul comunist.

Iar în țările agrare, în care stânga politică era anemică, rezistența a aparținut logic oamenilor de la țară, o rezistență violentă, disparată, primitivă și sortită înfrângerii celei mai dureroase. Dintre toate țările în care a existat o mișcare de aceste tip, cazul Bulgariei este aproape identic cu cel al României. Diferențele sunt neimportante. Moartea e numitorul comun, cum bine spune istoricul Marius Oprea. În condițiile în care distanța dintre Sofia și București este mai mică decât cea dintre capitala noastră și Iași, ne-am întrebat vreodată ce știm despre comunismul vecinilor noștri? Mai nimic, în afară de existența lui Jivkov și a fotbaliștilor bulgari din generația lui Stoicikov, vizionați la televiziunea bulgară, iar asta e foarte rău. Nu e mai puțin adevărat că nici bulgarii nu știu decât că a existat un Ceaușescu, dar fără să fi aflat că pe 21 decembrie 1989, în capitala României, au fost omorâți sute de demonstranți. Cum am putea avea atunci pretenția nemăsurat de orgolioasă că rezistența anticomunistă din România ar trebui să fie cunoscută de toată lumea, dar mai ales de Europa Occidentală? Dacă noi nu știm nimic despre luptătorii bulgari sau polonezi, de ce ar trebui să știe francezii despre anticomuniștii români? Cine știe oare astăzi, în România, cine a fost Jean Moulin? N-ar trebui să ne supărăm pe francezi, sau pe englezi – dacă veți căuta pe internet vreun site anticomunist din Europa de Vest veți găsi niște glume proaste pe forumuri în care extremismul cu aer de enclavă exclude seriozitatea, ba chiar compromite însăși ideea de normalitate opusă totalitarismului. Pentru că asta este de fapt anticomunismul: normalitatea, în opoziție cu nebunia, iar nu un alt “ism” ideologic, cu derapaje antidemocratice justificate de vreo ideologie.

Oricine ar trebui să-și pună întrebarea logică: eu ce-aș fi făcut? În 1989, în ultimele zile ale regimului Ceaușescu, un tânăr care termina liceul avea doar câteva opțiuni. Dacă ar fi spus cu voce tare ceea ce gândește, dând glas bunului simț, ar fi putut deveni o victimă, apoi un opozant încrâncenat, poate chiar fără voia lui. Dacă ar fi tăcut, ar fi putut încerca să emigreze, întrucât România nu avea nimic de oferit. Dacă ar fi colaborat, ar fi putut deveni un conformist apăsat de compromisuri, sau poate chiar un activist de partid, oportunist pentru tot restul vieții. Normalitatea nu mai exista. În ceea ce mă privește, 1989 a venit la timp, înainte de a apuca să răspund la această întrebare: Eu ce drum voi alege?

În fine, ceea ce nu se știe prea bine se uită încă și mai ușor, iar asta se și întâmplă deja cu haiducii din munții României. Există multe cărți despre ei, foarte valoroase ca informație, pot spune din proprie experiență că dosarele de la Securitate sunt greu de citit, obstacolele puse de limba de lemn a ofițerilor semianalfabeți, de viziunea oficială inevitabil hidos distorsionată, nu sunt sortite să atragă publicul spre o adevărată penitență a lecturii. Acesta este copacul uitării.

De aceea cred că uitarea poate fi alungată prin artă. Și am ales pentru asta arta supremă, Opera. Motivul este simplu: opera este locul în care muzica, literatura, teatrul, poezia – pe scurt, celelalte arte – se întâlnesc pentru o experiență completă. Iar drama și tragedia luptătorilor din munți e singura atât de intensă încât să se ridice la nivelul dramei și al tragediei din muzica de operă. Ce poate fi mai simplu atunci? O producție de operă care să îi aducă pe scenă pe cei morți în păduri ar fi, sunt convins de acest lucru, o experiență tulburătoare, greu de șters din memoria unui spectator, fie și pentru simplul fapt că așa ceva încă nu s-a mai încercat până acum.

Aceasta este cheia de lectură. Iar ca s-o folosiți, nu trebuie decât să urmați un drum. Harta acestui drum prin blogul de față este un cuprins, o listă, în care articolele sunt așezate în ordinea imaginată de mine, cu link-urile corespunzătoare, iar dacă le veți urma, în fața dvs. se va deschide cartea despre demnitate.

Crăciun fericit!

sursa:  http://despredemnitate.wordpress.com/2012/12/21/cartea-despre-demnitate/

pentru cei care doresc sa citească această carte, o pot face aici:  http://despredemnitate.files.wordpress.com/2012/12/cartea-despre-demnitate.pdf