Editorial

De Nicu Boaru

Eram dator să continui rândurile despre Basarabia şi sărbătorile ei. Aşa-i frumos. Să termini ce începi şi, dacă-i vorba de Basarabia, atunci „orice ocazie devine un prilej”, cum spunea nostimul de Mazilu. Poate am spus (scris) data trecută, că n-ai cum să n-ajungi, stând un răstimp dincolo de Prut, la o concluzie lirică; aceea că, treptat-treptat, te invadează, difuz, dar tiranic, o stare care ţine şi de-o sfârşeală sufletească, şi de-o nostalgie a ceva ce a fost şi nu va fi foarte curând şi o reverie istorică care să nu cadă în paseism. Ceva cam de genul „cum am fi noi astăzi dacă am avea, în salba de oraşe, colinarul superb al Chişinăului, grânarul şi podgoriile ei”. Asta ca să nu mai adăugăm şi Cernăuţiul lui Aron Pumnul şi Eminescu, alt oraş („alt” înseamnă etimologic „înalt”; e cimotie cu „altitudine”) al colinelor amintitoare de Roma străbunilor. Coline la întemeietori, dealuri frumoase, melodioase, la urmaşi. Iar urmaşii, erezii, sunt despărţiţi de frontiere samavolnice, trăitori sub zodii diferite, sub ohrane şi cutume distincte. Dintre toţi, orice s-ar zice, (noi cei de aici, basarabenii, românii din Ucraina, cei din Ungaria, din Serbia) tot cei de dincoace de Prut se bucură de libertăţi mai considerabile. Nu ne dăm seama de ele decât în momentul în care pui piciorul în oricare dintre zonele numite mai sus. Atunci se sistează automat critica năvalnică pe care ne-o aplicăm, spumegos şi îndreptăţit, de multe ori, nouă înşine, coruptei şi piticei clase politice care ţopăie şi se îngraşă pe spinarea şi seama noastră. Să suporţi umilinţele la vamă, să te simţi urmărit pe şosele (Basarabia este ceva mai îngăduitoare faţă de ticăloşia venală şi supravegherea naţionalistă din Ucraina), să n-ai voie să vorbeşti de rău liderii politici, Moscova şi Putin să fie subiecte tabu... Meleagul basarabean îţi oferă vederea acestor rigori şi constrângeri, unele de netrecut, dar şi cunoştinţa dătătoare de conştiinţă a existenţei unor oameni cu sufletul cât o ţară. Nu sunt mulţi, nu sunt puţini. Nu aparţin unei clase. Sunt poeţi şi sunt ţărani; sunt studenţi şi sunt bătrâni.

Au doctorate în străinătate şi studii la Bucureşti sau abia ştiu să slovenească. Cunosc limba rusă şi nu vor să mai vorbească ruseşte. Nu sunt atât de tâmpiţi (=teşiţi), bătuţi în cap şi emasculaţi de sentiment patriotic cum sunt ucrainienii care, în ţara care l-a dat pe Gogol şi care este a limbii ruse primordiale, oricum mai veche decât rusa moscovită, ei să vorbească... ruseşte! E interzis să vorbim de Putin, nu capeţi anumite servicii vorbind româneşte? Foarte bine, tocmai de aceea afurisim ocupaţia de 200 de ani, cerem manuale adevărate de istorie, luptăm pentru prosperarea sentimentului naţional şi pentru propăşirea limbii române. În ea ne-am născut, în această limbă ne-a legănat, alintat, ogoit mama. În prelimba aceasta o să ne stingem.

Am bătut străzile lăturalnice ale Chişinăului, am stat zile în glodoasa provincie basarabeană. Aici, tot ce nu este capitală nu este, de fapt, nici provincie, cu orăşele mai mici, mai mari. Sunt şi dintre acestea, dar Basarabia toată este un sat uriaş, ba chiar mai mult: o glie, un codru, o podgorie - şi acestea la plenitudine, triumfătoare chiar, pământul este negru, cum nu am văzut nici în Bărăgan; un negru lucios, gras, de-o fecunditate nebună, negru dedesupt, bălai în marea de spice de deasupra. Apoi, am văzut nelipsitele podgorii, îngrijite la modul similarelor podgorii din Franţa şi Italia, deşi, Dumnezeu ştie cine are grijă de ele. Două milioane din cele patru de locuitori sunt în afara graniţelor, au rămas bătrânii şi copiii. Iar totul luceşte, râde în soare. Aici seceta e mai dură ca nicăieri, iar inundaţiile sunt diluviale. Nimic nu-i temperat şi totuşi, totul cântă. Cum e posibil? Viile de la Valea Călugărească par, în comparaţie cu acestea, îngrijite de şchiopi şi orbi. Am vizitat Mănăstirea Suruceni. Este pe drumul Chişinău-Leuşeni. Şoseaua trece prin codri şi e bornată cu nuci bătrâni; dincolo de ei, grâne; mai departe, podgorii; pe dealuri, mănăstiri; de-a lungul celor 90 de km, avem bijuterii arhitecturate de Ştefan sau urmaşii lui: Mănăstirile Condriţa, Căpriana, Hâncu. Ei, la acest Suruceni, aflat la vreo 300 m altitudine, am văzut o mănăstire strălucită şi de-o slujire smerită şi înălţătoare cum rar mi-a fost dat să văd. Deasupra ei, se înălţa pădurea pe de-o parte, iar în partea cealaltă se alungeau viile. Am urcat, curios să văd şi calitatea muncii şi până la ce distanţă se puteau îndepărta de sat. Oricum, cred că am ajuns pe la vreo 700-800 de metri altitudine, satul era prăpăstuit într-o vale adâncă, iar eu conspectam admirativ şi undeva invidios, pilonii de beton, sârmele, ciorchinii cât iepurii acestor vii neapărate şi necălcate de nimeni. Când se lucra? Noaptea. Ce putere are pământul acesta de ridică stejarii codrilor, spicele holdei, ciorchinii viei şi până la urmă fundamentul credinţei în zidurile unei mănăstiri? Să fim patetici niţel, şi, de asemenea pandantele acestora: bărbaţii falnici din codrul istoriei, fetele frumoase ale holdei blonde, ciorchinii cântecelor îmbătătoare şi credinţa care vertebrează aspiraţii şi cereri legitime. Poate n-o fi totul idilic cum pare să rezulte de aici; dar vin din zona berăriei şi deriziunii, a talk-show-urilor care învinuiesc non-stop, a indivizilor care huiduie la uşa bisericii la o nuntă (ăştia da oameni!), a şmecheriei, învârtelii, promiscuităţii şi a golăniei cu ştaif. Poate nici acestea nu sunt întru totul adevărate. Dar lirismul şi credinţa basarabene sunt nete şi dovedite; după cum şmecheria, hoţia şi golănismul politic sunt ireductibile şi abrazive pe aici. Nu sunt moldav şi nu mă simt deloc cu jenă muntean al acestei zodii hlizite şi toată numai spumă cenuşie. „Rudulian” aflându-mă, prin vremuri, când Ploieştiul, fiind el însuşi, avea dulceţi orientale şi hărnicii transilvane. Dar te prinde o lehamite iremediabilă văzând învârtiturile retorice şi păcăleala pe care o suportăm de la atâţia păcălici, păcăliţi ei înşişi de natură, încât ai nevoie de ozon şi un pic de vis. Nu suntem nici roboţi japonezi, dar nici hahalere balcanice. Traşi în jos de nişte tinichele, abia atunci luăm seama cât de uşurei suntem. Vin în ţară (din ... ţara de altădată!) şi aflu că s-a făcut un comitet, o celulă specială pentru victimele unui accident de la Nissa. Celulă de criză pentru agricultură - în niciun caz. Nu e o problemă gravă cumplenia verii ăsteia urgisite! Ne trebuia intervenţie de paradă pentru răniţii de acolo, când toată lumea ştie - şi ei înşişi au clamat de o mie de ori - că nici nu ne putem compara sub raport spitalicesc cu instituţiile similare din străinătate. Pentru ce fac „comitet”? Sau dibuiesc ştirea că oamenii aduşi de individul acela cu chip oribil de beţiv netrezit, col. Dogaru, au primit bani grei de la buget pentru protestele lor non-stop. Sau aflu că inexistenţii revoluţionari au primit surplusurile care li se tăiaseră acum vreo 6-7 ani. Nu cred că Paul Goma, Dorin Tudoran, Filipescu au avut de câştigat. Trec la revoluţionari automat pe soacra lui Geoană, pe Petrică Roman cel hazliu, pe alte văduve vesele şi bărbaţi chipeşi la octogenara lor înfăţişare. Moravuri groteşti într-o ţară tristă şi tare ahotnică de petrecere chilhănită.

www.actualitateaprahoveana.ro