Editorial

de Nicu Boaru

Arde şi ard soarele şi guvernările. De sus şi dinspre ai noştri tot vipie neîndurată. Cu ce-om fi greşit? Pronia, în fine, ne pedepseşte pentru uşurătate, hămeseală, hedonism, lipsă de orice Dumnezeu; dar contimpuranii aleşi - ce-au cu noi? De ce ne spun.... „ciao!”, unii dintre ei aflaţi acum, pe banii altora, prin „locaţii” - cum spun şmecher infatuaţii fără carte - cu palmieri, tipe smeade şi nuieletice, băuturi colorate în pahare cu picior prelung? În lipsa ministrului de Interne (proaspăt demisionat de duminică seară) şi a primului ministru (aflat cu copchiii într-un toponim exotic şi odihnitor după atâta scandal cu doctoratul şi cu electoralele), lungile coridoare ale puterii sunt într-o somnie de basm. Sau de coşmar. Nimic nu adie. Nimic nu mişcă. La Cotroceni - altă somnie. Aici însă, cu cătuşe de vrăji şi cu bruşte treziri jilave în care se continuă strigătele de luptă de ani de zile. Aud că prezidentul temporar de acum se bucură de o înaintare în grad; în conştiinţa publică. Adică a intrat în... folclor! Parcă în Caţavencu sau într-o altă revistă satirică sunt prinse versurile unui cântec popular cu care a fost cadorisit şi înfierat chiraşul Cotrocenilor. Nu-mi place ce-o să spun; nu-mi convine că „s-a dat drumul” la violenţa suburbană de tip „javră ordinară”.

Nu s-a ajuns, încă, la cote de vulcani noroioşi şi nici nu-mi doresc să mai asist la mareea neagră de imprecaţii cu care, chipurile, sindicaliştii (cu şefi milionari în euro) îşi strigau revendicările. Să revin, însă o infamă melodie, ceva cvasi - popular şi încă nu manea vorbeşte de un... de un ... „Căcărău de la Isaccea”, căruia îi place să doarmă, dacă se poate, în „căsuţe” vechi, dar bine recondiţionate, locuite altădată de domnitori, iar acum de splendorile etice şi intelectuale valahe, decise prin vot de acest brav popor, iubitor de şaorme şi de mall-uri mai ales în timpul slujbei de duminică dimineaţa. Sau, în timpul... slujbei din timpul săptămânii, fiindcă nu este ieşire la cumpărături mai agreabilă, şpriţ mai răcoritor, berbantlâc mai cutezat şi senzaţie de libertate mai catifelată decât escapada din timpul serviciului diurn. Ce „serviciu divin”? Un serviciu cotidian cu şef adus la păreri bune despre tine, cu înţelegere pentru micile şi omeneştile slăbiciuni. N-om fi toţi călugări, Patapievici, asceţi, Iuliu Maniu, Buşulenga! Un chef pe virament (Maziliu) sau o rapidă „amurezeală” într-o garsonieră încropită cu o colegă de serviciu (învoită ca să viziteze o mătuşă la spital) fac(e) toţi banii. Nu-ţi mai trebuie nimic în lume când... Nuţi e cu tine, la trei, pe bulevard, în camera adjunctului plecat şi el cu un liubov vechi la Sinaia, pentru controlul actelor contabile de la o firmă de pantofi italieneşti.

N-avea dreptate Bacovia: nu-i greu pe pământ. Uite, jale e în jur, dar nu în casă. Deci, nici Goga nu agrăia adevărul. Mă refer că sigur profesorii de română care au dat titularizarea habar nu au, sunt doar profesori, nu savanţi! - la codrii şi la casele locuite de atâta jale din celebra poezie a ardeleanului Octavian. Afară arde focul, nouă ne arde de altele. Benzina e 6 lei litrul? Euro a crescut ca printr-un ţaic nebun? Preţurile vor intra într-o elefantiază care să te aducă în infarct? Nu-i nimic, noi nu doinim, mulţi dormim. Şi tot mai mulţi dorim. Suntem aprigi în dorinţă, nesăţioşi în cereri.

Mai multe pe www.actualitateaprahoveana.ro