Literatură

Citind volumul de proză scurtă – “Oraşul scufundat” - apărut în această primăvară la Editura “Cenaclul de la Păltiniş”, sub semnătura poetului Ioan Barb(care îşi face astfel debutul în proză, am sentimentul că întâlnesc aevea o lume reală şi, în aceeaşi măsură, reflectată; o lume ale cărei ziduri îşi au fundaţia în adâncul memoriei, iar graniţa dintre ele nu poate fi percepută cu precizie. 
Titlul volumului poate fi la fel de bine o realitate palpabilă - descrisă în una dintre prozele cu acelaşi titlu din volum - sau metafora efectului unor amintiri dureroase prin care prezentul se defineşte şi se determină. Graniţa dintre aceste două ipostaze fiind cu nepuţinţă de stabilit, impresia puternică de conştiinţă lucidă - dar încărcată - mă izbeşte încă de la primul contact cu această carte: “Venise să se urce în trenul care, timp de peste zece ani a fost casa lui de noapte şi în care a găsit întotdeauna o banchetă goală pe care şi-a odihnit oasele. Poate era

ameţit şi flămând. Poate era slăbit. Peste oraşul adormit s-a lăsat întunericul”(Nopţile unui proscris).
Jocul realităţii este perceput de fiecare dintre noi diferit. Reprezentările sunt uneori idilice, alteori alienate. Pentru unii înseamnă imagine lirică, pentru alţii doar o manifestare a legilor şi conceptelor. Din această perspectivă, scriitorul Ioan Barb ne propune în volumul „Oraşul scufundat” un prezent cu rădăcini in amintire, acolo unde, creuzetul imaginarului poate trimite trecutul în arhivele uitării, sau, dimpotrivă, îl poate cataliza prin emoţii profunde, devenind astfel o altă realitate, la fel de vie, scufundată în memoria afectivă, determinând raportări majore, rechizitorii morale, balanţă etică sau povară. Toate acestea însă rămân la latitudinea cititorilor, ca o funcţie interactivă a cărţii, povestitorul nefăcând altceva, decât să fie martor fidel.
Pornind de la realitatea concretă a transmutării unui oraş pe alte coordonate georgrafice, datorită construirii unei hidrocentrale, a unui lac de acumulare, chiar pe vatra fostei aşezări, prezenţa oraşului inundat continuâ o altă poveste, stranie şi reală în aceeasi măsura, devine emblematică pentru destinul unor oameni. Trecutul comunist şi experienţele ce ar părea azi doar imagini dintr-un film de groază continuă să trăiască în adâncul conştiinţei, asemeni oraşului de pe fundul lacului, iar de acolo determină personajelor reacţii şi judecăţi de valoare, raportări, perspective despre viaţă. Se poate observa relaţia dintre istoria trăită şi ficţiune, unde accentul cade pe asemănările dintre ele şi nu pe diferenţe. 
Proza lui Ioan Barb nu este o pendulare stilistică între real şi fantastic, ci o realitate sugerată prin scrupulozitatea datărilor, a enunţării evenimentelor şi a detaliilor concrete, cu acea minuţiozitate pe care doar o memorie trezită de implicarea intensă la evenimente o poate realiza: “Pe tine viaţa de pe fundul apei te fascinase dea dreptul şi ai început să trăieşti cu ochii deschişi visul acela despre oraşul scufundat sub gheţuri. Pe-atunci nu ştiai nimic despre Atlantida şi ţi se părea că ai să scrii cândva cele mai fascinante poveşti ale lumii. În seara aceea v-aţi întors acasă fără nici un peşte”(Oraşul scufundat).
Regizate într-un coşmar povestit pe un ton detaşat, neparticipativ, evenimentele se relevă de la sine, autorul nu intervine cu valorizări:„Pe Mili au înmormântat-o în faţa bisericii vechi. Seara, într-o firidă săpată în crucea de marmoră albă, se aprindea un bec a cărui lumină făcea să tremure siluetele crucilor de pe mormintele din jur. În acele momente liliacul de pe mormânt părea că se transformă în corpul înspăimântător al unui vârcolac care ţi-a înghiţit trecutul. Şi amintirile. Rând pe rând, toate s-au acoperit de uitare.”(Oraşul scufundat). 
Ceea ce face ca această proză să degaje un mister aparte este vocea interioară a povestitorului. El povesteşte parcă la ureche, ca pe un secret, fapte şi întâmplări ce astfel capătă un iz mitic, personajele au aure de legendă, deşi sunt desprinse din cea mai comună realitate.
La Ioan Barb magicul nu este dat de formulări specifice prozei eroice sau fantastice, nici de evenimente inventate, strecurate în naraţiune, ci este pur literar, tine de compoziţie, de încadrările si posturile aproape scenice ale personajelor, de portretele realiste, dar descrise prin întâmplări groteşti sau desprinse parcă dintr-o poveste: „La micul dejun, nepoata sa îi punea la prăjit un cuibar de ouă. La început nu i-au zis nimic, apoi nu l-au mai lăsat să mănânce atât de mult. Atunci Trăienuţ a început să umble pe la porţile vecinilor, plângându-se că acasă nu primeşte suficientă mâncare. Însă vecinii ştiau cum stau lucrurile… Uneori, Trăienuţ dădea bani copiilor de pe stradă şi îi ruga să-i cumpere de la alimentara mâncare pe care o înfuleca pe furiş”(Cea mai frumoasă zi de după viaţă). 
Ioan Barb seamănă cu acel cameraman care surprinde unghiuri ale realităţii, amănunte care crează neverosimil. El pare un pictor care îngroaşă sau subţiază tuşa formei sau a culorii pentru a reda stări, pentru a crea emoţii şi, uneori, chiar zguduiri ale conştiinţei. 
Ioan Barb face din cititor un martor al evenimentelor şi al propriilor emoţii si dureri, fără a le exprima direct „Oraşul aleargă prin noi mai abitir decât o herghelie în lanţuri, mai repede decât cel mai focos armăsar lipiţan”(Tulipan).
În “Oraşul scufundat” autorul nu creează noi dimensiuni, păstrându-şi naraţiunea într-o lume fizică. Totuşi, cititorul se întreabă adeseori ce a fost real şi ce s-a întâmplat doar la nivel subiectiv, al imaginaţiei personajului. Scriitorul complotează adesea la această stare de ambiguitate, în evocări ale căror elemente reale şi fantastice sunt prezentate la graniţa dintre a crede şi a nu crede: “Doamna contesă mi se păruse, întreaga seară, mai fermecătoare ca niciodată. Mi-a povestit nişte lucruri foarte ciudate şi greu de crezut, dar m-a asigurat că erau reale. Deşi avea aproape nouăzeci de ani, arăta cu cel puţin douăzeci mai tânără; era spontană şi imprevizibilă şi ne uimea cu memoria sa. Mi-a povestit o întâmplare bizară petrecută în tinereţe:”(Oraşul Scufundat). 
Cu siguranţă, cititorul viitorului îşi va pune întrebarea ce este adevărat şi ce este ficţiune în aceste 11 povestiri, multe din imaginile cărţii fiind adevărate scenarii de film, unde tradiţii arhaice şi crâmpeie din viaţa sub comunism se amestecă. 
Cei care au traversat comunismul ştiu că nimic nu este inventat în aceste poveşti, dar perspectiva autorului îi ajută să conştientizeze adevărata dimensiune a tragicului din cei peste 50 de ani de enclavă socialistă.
Lucrurile simple, cotidiene, prezentate cu minuţie sunt uneori hiperbolizate, insă mijlocul prin care este realizat acest efect nu este unul stilistic, ci reprezintă efectul unei constiinte supradimensionate, a cărei privire şi inţelegere profundă relevă sensuri ascunse. Tocmai de aceea, evenimentele prezentate dintr-o perspectivă personală, nu trezesc suspiciunea subiectivismului, ci devin adevăruri credibile. Aproape simţi durerea prin evocare dintr-o memorie exaltată de durere: “cândva, vei cunoaşte că nu poţi trece de pe pământul celor vii cu această povară. Chiar dacă luna nu şi-a schimbat niciodată poziţia, chiar dacă amintirile tale par să se fi topit în uitare, aşa cum numele iubiţilor tatuate pe pulpele acelei femei s-au transformat în ţărână, oraşul scufundat în tine încă aşteaptă să-l readuci la viaţă”(Oraşul scufundat).
Realitatea este defamiliarizată până la punctul în care nu mai este recunoscută, iar alteori metafora joacă un rol central, dar metafora nu mai este doar un procedeu ornamental, ci devine arhetip în percepţia asupra lumii. 
Amintirea nu poate fi surprinsă prin simpla fotografiere, prin simplul mimesis; fiecare element din jur este recreat prin reprezentare, fiecare sentiment, gând, ascunde în el însuşi o nouă lume, uneori diferită de cea veche. Acest germene al noului crează o umbră, un contrast, dând putere textului scris. Din această cauză, realismul magic al lui Ioan Barb rămâne pe un teren palpabil, iar factorul psihologic joacă un rol important: “Belu a împrăştiat toate lucrurile de prin casă. Pe cele mai multe le-a dăruit. Spunea tuturor că nu mai are nevoie de ele, că îi era de ajuns pensia pe care o avea. În holul casei adusese un butoi din lemn de dud, de vreo sută de litri pe care îl alimenta, regulat, cu ţuică de prună. Butoiul avea şi rol de masă multifuncţională. În jur lui aşezase butuci de stejar, aduşi direct din magazia pentru lemne din spatele casei.”(Pentru învinşi nu este loc între îngeri). 
Dacă realismul magic este văzut în alte părţi ca o “literatură postcolonială, o bătălie dintre două sisteme economice, politice, sau de gândiri diametral opuse, reprezentând coliziunea dintre civilizaţia modernă şi cea străveche, între ştiinţă şi magie”(Raisa Stoleriu), la Ioan Barb toate aceste elemente antagonice şi lupta dintre ele se datorează unei rememorări postcomuniste, cu rădăcini dureroase, a evenimentelor din acea perioadă istorică, scufundate în memoria personală a povestitorului. Această scufundare a unei foste realităţi face imposibilă ruperea definitivă, eliberarea, determinând o mărturisire sublimată artistic, singura capabilă să determine arderea trecutului, un doliu autentic, o despărţire autentică, salvată de la victimizare. 
În “Realismul magic - la graniţele dintre Lumi”, Raisa Stoleriu ne oferă această definiţie: “Realismul magic este o literatură a graniţelor, sfărâmându-le, conturând noi imagini, prezentând din mai multe perspective o realitate. La urma urmei ce este realitatea? Un joc dintre real şi magic, dintre conştiinţa individuală şi cea colectivă, o coliziune a centrului cu perifericul, o pendulare între a crede şi a nu crede, un cuvânt ce zăvorăşte înăuntrul lui o lume palpabilă, vie, şi totodată plină de opoziţii.” Putem spune că proza lui Ioan Barb din cele 11 povestiri ale volumului „Oraşul scufundat” se înscrie în definiţia dată. 
Mai mult, despre lumea cuprinsă între paginile cărţii sale, putem spune ca însuşi Gabriel Garcia Marquez: “Era tot ce mai rămăsese dintr-un trecut a cărui nimicire nu ajungea să se consume, deoarece continua să se nimicească indefinit, consumându-se pe dinăuntru, sfârşindu-se în fiecare clipă, dar neajungând niciodată să se sfârşească pe deplin.” – "Un veac de singurătate" 

autor, Camelia Iuliana Radu