Muzică

„Dorin Teodorescu (n. 1943 – d. 1999) a fost un tenor român născut în Timişoara. A fost profesor de canto al Universităţii de Muzică din Bucureşti şi director al Teatrului de Operetă din Bucureşti". Atât şi nimic mai mult scrie wikipedia despre MAESTRUL DORIN TEODORESCU. Cel care părea predestinat a-i urma „prinţului dintâi" al Operetei, maestrul Ion Dacian.

Amiază de primăvară. Stropi reci tulburau speranţele unei zile de martie (1999) care părea tăcută. Eram în redacţie. Scriam. La un moment dat, unul din colegi, extrem de agitat, ştiind că îl cunoscusem pe maestru şi făcusem câteva interviuri cu domnia sa, se-aruncă pe uşă, gâtuit: „Ve... vezi că anunţă la radio. A murit... a... Dorin Teodorescu". M-am înnegrit. Nu ştiam ce să spun. Ştiam că făcea eforturi supraomeneşti să îşi revină grabnic după o boală necruţătoare, după o intevenţie chirurgicală, pregătindu-se să revină pe scenă în premiera spectacolului „Victoria şi-al ei husar" (unul din rolurile sale de suflet), alături de tânăra generaţie de artişti. Am izbucnit în plâns. Nu am fost în stare de altceva.

A doua zi, la prima oră, deşi dădusem, deja ştirea pe scurt, am telefonat urgent dnei Mirescu, care era pe atunci secretar muzical al Teatrului de Operetă „Ion Dacian" al cărui director fusese, cu preţul vieţii maestrul, să obţin date pentru a scrie un articol mai amplu, în memoria sa. Am primit faxul destul de repede, deşi toţi, şi acolo, erau muţi de durere. Se stinsese un OM, un ARTIST şi se aprindea, pentru totdeauna, o STEA în cer.

Dincolo de faptul că îl apreciam, recunoscându-i VALOAREA, dăruirea, strălucirea în lumea fascinantă a operetei, rememoram momentele în care îl cunoscusem. Dincolo de scenă. Pentru că, primul meu articol în cariera de jurnalist i se datora...
În octombrie 1995, s-a întâmplat să mă angajez ca jurnalist. Mi s-a spus, în prima zi, să vin, în două trei zile cu câteva articole, din diverse domenii. Cum pasiunea pentru muzică nu mă părăseşte niciodată, eram la curent cu evenimentele. De curând, se încheiase la Bucureşti, o nouă ediţie a Festivalului „George Enescu"; ştiam că participase, pentru prima dată, şi Teatrul de Operetă care, la acea vreme avea, la conducere pe maestrul Dorin Teodorescu (pe jumătate timişorean, pe jumătate ploieştean, cum singur mărturisa), iar la pupitru pe maestrul George Balint (elev din generaţia de aur a Liceului de Artă „Carmen Sylva" din Ploieşti). Cu spectacolul de anvergură „Porgy and Bess". M-am

urcat a doua zi în tren şi am fugit la Bucureşti. La Teatrul de Operetă. M+am prezentat, am explicat că e prima zi de muncă şi încă nu am un ecuson, am fost primită şi... sus, doamna Mirescu, secretarul literar, m-a rugat să aştept, să vadă dacă dl director mă poate primi. Şi... m-a primit. Tremuram printre amintirile din copilărie când îl văzusem de atâtea ori, în Marco Polo, Vânzătorul de Păsări, Voievodul Ţiganilor. M-a primit cu bucurie, cu simplitate, ca... un prieten vechi. El, Maestrul. Mi-a răspuns la întrebări cu o voce blândă, zâmbind şi promiţându-mi că de câte ori voi avea nevoie, vom discuta.

Era într-o vineri. Luni, în ziarul „Informaţia Prahovei", apărea articolul. Pe care, apoi, aveam să-l regăsesc afişat mărit, pe un perete în biroul maestrului.
Au urmat alte interviuri, mai ales cu prilejul evenimentului dedicat aniversării a 45 de ani ai Teatrului de Operetă, când- ţin minte- şi-a amânat o şedinţă pentru pregătirea festivalului şi în ciuda răcelii căreia îi căzuse pradă, ca să putem face interviul. La fel de calm şi prietenos, la fel de asiduu şi dedicat atât muncii din lumina refectoarelor cât şi celei din biroul de director...Neobosit, fin, plin de muzică.
Aveam apoi, să regăsesc, spre marea mea bucurie, fragmente din interviurile publicate de mine inserate în cartea ce are să îi păstreze memoria.

O altă primăvară. Târzie... Maestrul e acolo, sus, în chip de stea. Şi ne cântă. De parcă ne-ar arăta, cu aceeaşi generozitate, cu chip de prinţ al muzicii, calea spre FRUMOS.

#Cine a fost DORIN TEODORESCU

Vedeta incontestabilă a operetei ultimelor decenii, dispărut prematur dintre noi, în plină forţă creatoare, Dorin Teodorescu a rămas un simbol pentru toţi iubitorii genului. Şi câte mai avea de înfăptuit!
După momentele de grea încercare prin care trecuse în anul 1998, dorea cu ardoare să se reîntoarcă pe scena. Glasul său răsuna limpede şi relaxat în repetiţiile cu Victoria şi-al ei husar, spectacol cu care îşi pregătea revenirea la sfârşit de martie 1999 dar Dumnezeu a vrut altfel. A plecat prea repede să-i întâlnească pe Dacian şi pe Leonard al căror demn urmaş a fost.

,,Peste două săptămâni intram în repetiţii cu Liliacul. În aprilie avem de efectuat un turneu de zece zile în Israel cu Sivia şi My Fair Lady, iar în septembrie şi octombrie vom pleca în Germania cu două titluri pe care le vom juca în limba germană. Un alt mare proiect pe acest an este co-producţia Omul din La Mancha." – mărturisea Dorin în ultimul sau interviu din februarie 1999.

,,Pe Dorin Teodorescu l-am admirat din prima clipă când a urcat pe scena operetei bucureştene. Avea toate darurile dumnezeieşti pentru a realiza o carieră artistică strălucită: fizic impecabil,carisma de prinţ, voce de tenor caldă, egală în toate registrele, superbă în acut, dicţiune de cristal, inteligenţa scenică înnăscută..." – aşa l-a caracterizat muzicologul Viorel Cosma, aşa l-a îndrăgit publicul.

A apărea pe scenă a fost singura dorinţă şi plăcere a vieţii sale. Roluri ca: Ciprian Porumbescu în Lăsaţi-mă să cânt, Şu -Chong în Tara surâsului, Tassilo în Contesa Maritza, Koltay în Victoria şi-al ei husar, Adam în Vânzătorul de păsări, Marco din Secretul lui Marco Polo, Mister X din Prinţesa circului, Barinkay din Voievodul ţiganilor şi multe altele i-au dat mari satisfacţii vocale şi scenice, dar au însumat ore de muncă neobosită, de căutări îndelungate, până la reuşită.

Ca profesor de canto al Universităţii de Muzică din Bucureşti, dar şi ca director al Operetei bucureştene, dorea să-şi găsească urmaşi, să găsească tineri care să se orienteze spre opereta – gen aparent uşor datorită accesibilităţii.Toţi cei ce l-au iubit şi admirat sunt invitaţi să reasculte arii şi duete din operetele în care Dorin Teodorescu a strălucit: Voievodul ţiganilor de Johann Strauss, Văduva veselă, Paganini şi Tara surasului de Franz Lehar, Prinţesa circului şi Contesa Maritza de Emmerich Kalman, Victoria şi-al ei husar de Paul Abraham, Lăsaţi-mă să cânt de Gherase Dendrino.

Dacă a reuşit să insufle tinerei generaţii dragostea sa pentru OPERETĂ, veţi putea constata în interpretarea tinerilor tenori: Alfredo Pascu, Răzvan Sararu, Marius Olteanu, Calin Brătescu, Liviu Îndricau, Marius Manea, Cătălin Mustaţa. Îşi dau concursul sopranele Daniela Vlădescu, Silvia Sohterus, Doina Scripcaru, Mioara Manea Arvunescu, corul şi orchestra TNO. Dirijor – Lucian Vlădescu. Va comenta prof.dr. Grigore Constantinescu.

(sursa: Infoarte.ro)

# Maestrul, dincolo de scenă, la lumina inimii sale asemenea unei făclii, a aşternut, adesea, versuri...

Tu...

Ca o stea ai răsărit în inima mea,

Ca un gând te-ai aşezat în mintea mea,

Tu eşti o dulce alinare pentru mine,

A ta privire o doresc doar lângă mine,

Frumoaso cu chip de zână,

Îţi mulţumesc, că ai întins a ta mână,

Că poate nu mai eram acum,

Poate eram pe alt drum,

Frumaso cu chip dulce,

De-aş putea lângă mine,

În braţe, te-aş aduce,

Şi mi-ar fi mai bine,

Frumoaso cu zâmbet cald,

În ochii tăi aş vrea să mă scald,

Nu aş mai înota,

Să mă-nec în iubirea ta...

Dorin Teodorescu n-a murit. S-a preschimbat în înger, iar vocea lui ninge de sus, dintre stele şi din inimile celor ce îl iubesc şi nu l-au uitat (de aceea, în mod special, nu am vrut să scriu data exactă când Maestrul a plecat...).