O poezie pe zi

Eram pe coasta nordică a arhipelagului scufundat
atingeam piatra vulcanică, aspră 
cântam în fiecare zi unei lumi străine 
unei grădini de ascunzişuri 
mă roteam tânără peste ţinutul neexplorat
iar neclintirea din jur era doar un spaţiu amplu 
un loc al libertăţii
de care mă bucuram.
Azi mă întreb de unde venea puterea lăuntrică
neştiinţa din care izvorau poveştile
dansul trupului dintr-o o fericire veche,
originea cuvintelor mele...
nu am găsit atunci rădăcina 
nici azi nu o ştiu.

Într-o zi m-am răsucit fără să vreau 
aşa cum se întâmplă în somn
eram mai sus 
eram departe. 
Poate a fost atracţie, poate întâmplare, 
poate neghicitele mâini ale timpului
dincolo de gest era un pas prea mare.
Târâmul scufundat a rămas departe, toate culorile 
au aţipit 
cântecele s-au terminat, despre mine nu mai auzeam veşti.
Am plonjat invers, m-am agăţat de lumină,
- pe atunci nu ştiam ce este - 
eram doar un bob de strugure strivit de buza cerului
din care a lăcrimat sânge
înroşind apa desprinsă.

Camelia Iuliana Radu / Antologia ATITUDINI, 2012