Rădăcini

Lăsata Secului reprezintă o sărbatoare ce semnifică ultima zi în care se mai poate mânca „de dulce", înainte de a începe unul din cele patru mari posturi rânduite în Biserica Ortodoxă (Postul Naşterii Domnului, Postul Sfintelor Paşti, Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi Postul Adormirii Maicii Domului).

Postul Paştelui începe pe 18 martie şi se încheie pe 5 mai. Lăsata Secului are loc în două etape, pentru Postul Paştelui 2013: lăsata secului de carne (10 martie) şi lăsata secului de brânză (17 martie). Prof. Ion Ghinoiu afirma: „prin fixarea Paştelui în raport cu echinocţiul de primăvară şi faza lunară, cele mai importante sărbători şi obiceiuri păgâne au fost împinse în afara ciclului pascal, la Lasatul Secului şi la Rusalii".

Pregătirea spirituală pentru sărbătoarea Paştelui începe de la Moşii de iarnă (cei 40 de sfinţi), săptămâna care urmează acestei sărbători fiind numită în popor Săptămâna Albă, a Nebunilor sau a Brânzei, pentru că nu se consumă came, însă este permis a se mânca ouă, lapte, produse obţinute din lapte, dar şi peşte. În acest interval, în unele regiuni, nu se fac nunţi sau alte petreceri cu muzică, dar în alte zone era perioada îngăduită pentru căsătoria celor care nu au reuşit să facă asta până acum.

Lăsatul secului de brânză (17 martie) se sărbătoreşte în Duminica izgonirii lui Adam din Rai, zi în care tradiţia păstrează anumite acte rituale, specifice unui început de An Agrar, celebrat la echinocţiul de primăvară. De Lăsata Secului se petrece, se bea, iar în unele sate, încă se mai ard păpuşi de paie pentru a alunga spiritele malefice ale iernii.

OBICEIURI ÎN PRIMA SĂPTĂMÂNĂ DE POST

Prima zi de după Lăsatul Secului se numea Lunea curată. Femeile nu lucrau nimic în afară de spălatul ritual al vaselor în care a fost gătită mâncare de dulce, pe care, mai apoi, le urcau în podul caselor. Cine se trezea mai de dimineaţă, lua faţa de masă cu firimiturile rămase de la ospăţ şi arunca resturile de mâncare păsărilor din curte, pentru ca viitoarele recolte să fie apărate de atacul înaripatelor.
Ziua era consacrată preparării borşului, aliment nelipsit din Postul Pastelui. Metoda preparării nu era întâmplătoare, ci se faceau vrăji, descântece, gesturi şi formule magice care garantau fermentarea, puritatea şi calitatea tămăduitoare de boli, la trecerea de la iarnă la primăvară, mai ales în Bucovina, Moldova şi Transilvania.

Marţea din prima săptămână a Postului Mare era numită şi Marţea strâmbă sau Spolocania. Femeile se întâlneau pentru a se „clăti" cu ţuică, de mâncarea de frupt. Ele beau rachiu fiert cu piper, în credinţa că le va creşte cânepa mare. Tot în această zi, se mânca doar pâine nedospită şi se bea moare de varză acră.
Se procura „piatră vânătă", pentru stropirea viţei de vie împotriva manei, se strângea zăpada netopită, pentru a se face apa folosită în rituri magice de înfrumuseţare sau pentru a se stropi ritual podelele când se măturau.

Miercurea strâmbă era o sărbătoare ţinută mai ales în Oltenia, pentru sănătatea oamenilor, mai ales pentru prevenirea paraliziilor.

În Joia Furnicilor, femeile aduceau ofrande acestor insecte, facând o turtă din făină sau mălai, pe care o ungeau cu unt sau brânză şi o puneau pe un muşuroi, crezând, astfel, că acestea nu vor face pagube în timpul verii.
În Oltenia, Muntenia şi Moldova, ziua era numită şi Joia Iepelor, fiind celebrată prin diferite interdicţii de muncă, pentru a asigura sănătatea animalelor, mai ales a cailor.

Vinerea Sântoaderului, vinerea de după Lăsatul Secului de Paşte, este dedicată unuia dintre Caii lui Sântoader şi era aşteptată cu interes de fetele nemăritate şi tinerele neveste. Înainte de răsăritul soarelui, fetele scoteau rădăcina homanului, iarbă cu întrebuinţări în medicina populară, în vrăji şi în descântece.

Din relatările prof. Ion Ghinoiu aflăm că planta, cunoscută şi sub numele de Iarba Mare, era invocată în ziua de vineri, după Lăsatul Secului de Paşti, să dea frumuseţe şi păr bogat fetelor şi nevestelor. Dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, fetele căutau şi scoteau din pământ rădăcina Homanului, cinsteau cu sare şi pâine pământul în care a crescut şi-l invocau pe Sântoaderul cel Mare: „Toadere, Sântoadere,/ Dă cosiţa fetelor/ Cât e coada iepelor!". În unele zone, ritualul se desfăşura chiar în dimineaţa sâmbetei de Sântoader.

În prima sâmbătă din Postul Mare, se sărbătorea Ziua lui Sân-Toader. Sfântul a fost canonizat de biserică datorită faptelor sale, dar tradiţia îl păstrează de teama pedepselor aplicate tuturor celor care nu-l respectau. Sân-Toader şi caii care-l însoţeau rupeau lanţul lui Sânt-Ioan, pentru a lăsa drum liber anotimpului calduros. Ei păzeau Soarele pentru a evita fuga acestuia către miază-noapte şi pentru a salva, astfel, omenirea de la noaptea veşnică.

Caii lui Sân-Toader sunt fiinţe mitice, opt flăcăi care aveau cozi şi copite şi care aşază ordinea la începutul Postului Mare, închid şezătorile şi petrecerile. În această săptămână, a Cailor lui Sân-Toader, femeile nu urzeau, „pentru a nu li se încurca firele" şi nu torceau, ca „să nu le calce caii".

În sâmbăta lui Toader, înainte de răsărit, în unele zone ale ţării, fetele căutau rădăcini de Iarbă Mare sau popalnic în padure, în locuri curate, „unde nu ajung găinile şi nu se aud câinii". În locul de unde luau rădăcinile puneau sare. Acasă, fierbeau aceste rădăcini, iar cu leşia rezultată se spălau pe cap în credinţa că le va creşte părul mare şi frumos. La fel se făcea cu strohul de fân din ieslea cailor: îl fierbeau în vase curate şi se spălau cu fiertura pe cap, în credinţa că vor avea părul frumos şi bogat şi vor fi plăcute flăcăilor. Tot în această zi, se tundeau coama la viţei şi mânji şi cozile iepelor, părul rezultat fiind pus în muşuroaiele de furnici pentru ca „animalele din gospodărie să se înmulţească precum furnicile".
De asemenea, se împărţea colivă la biserică, unde începeau slujbele speciale pentru morţi, slujbe ce aveau loc în fiecare sâmbătă din Postul Mare şi se terminau în Joia Mare. Dacă o parte din colivă era păstrată în casă şi mâncată peste an, se credea că apără de friguri.
Tot atunci, se făceau mâncăruri speciale (boabe de grâu sau porumb fierte şi îndulcite cu miere) şi colaci din făină de grâu, denumiţi Brânduşei, care se dădeau de pomană.

OBICEIURI ÎN POSTUL PAŞTELUI

În perioada de post, în gospodăriile tradiţionale, se desfăşura o intensă activitate în domeniul industriei textile casnice. Se torcea, se ţesea, iar femeile tinere şi fetele îşi coseau, pe ascuns, cămăşile cu care se îmbracau în ziua de Paşti.

Mijlocul Postului Mare este marcat prin ziua numită Miezul Paresimilor. Local, în Bucovina, denumirea acestei sărbători a încetat să mai exprime împărţirea Postului în părti egale, devenind Miezul Păreţilor, în sensul de pereţi despărţitori. Cuvântul desemna cele patruzeci de zile ale postului, „quadragesima" însemnând „patruzeci" în limba latină.
Sărbătorită întotdeauna într-o zi de miercuri, ziua oferea gospodinelor prilejul de a număra ouale strânse până atunci şi de a evalua numărul de ouă de care aveau nevoie pentru buna pregătire a Paştelui. De asemenea, se socotea cât s-a tors din cantitatea de cânepă, apreciind data aproximativă când urma să se termine operaţiunea, întrucat era obligatoriu ca această activitate să se încheie până la Joia Mare.