Oameni printre noi

Unele surse spun că Moş Maftei avea 37 de ani la Revoluţia de la 1848 şi a trăit încă cinci ani după abdicarea Regelui Mihai. S-a născut în 1804 şi a murit în 1952, adunând 148 de ani. Înalt şi „voinic cât doi bivoli", la 120 de ani căra pe distanţa de trei kilometri grinzi de 12 metri lungime. A rămas nu ca o legendă, ci drept o lecţie pentru sătenii lui şi nu numai. Un miracol pentru cercetători şi o poveste pentru generaţiile viitoare.

Maftei Pop s-a născut în 1804, în Valea Loznii (Sălaj), şi a murit în 1952. Trăia uneori izolat. Bărbatul poposise în părţile Clujului după ce, povestea el, omorâse accidental în satul natal (Valea Loznii, Sălaj) dintr-o lovitură, un copil care îi crease probleme pe când păzea animalele la păscut.
Maftei Pop a poposit la Osoi, la 50 de kilometri de Cluj, pe când avea 40 de ani. Toţi cei de acolo îl ştiu de când s-au născut, pentru că Maftei, cum îi ziceau localnicii, a condus pe ultimul drum zeci de generaţii de săteni. Devenise o adevărată emblemă a locului.
Fără carte, se pricepea doar să numere porţiile de mâncare şi rareori gologanii primiţi pe muncă de la ţărani. Toată viaţa a lucrat cu ziua pe la ţărani. Oamenii din cătunul unde şi-a trăit cea mai mare parte a vieţii îl omeneau cu ce aveau. Dormea afară şi vara, şi iarna. Când era foarte frig, era poftit, din poiată sau grajd, să se culce în casa omului la care se afla ocazional: lângă sobă, pe o blană de oaie, cu o buturugă de lemn drept pernă.
I se spunea „prostănacul" mai mult pentru faptul că nu şi-a întemeiat o familie şi nu şi-a ridicat o gospodărie. Era considerat puţin ciudat. Nu a fost căsătorit niciodată. Cu toţii îl cunoşteau ca „moş".

Cu puţini ani înainte de a se stinge, de „moarte bună", a fost vizitat de oameni de ştiinţă, care l-au cam speriat.
Una din vizitele echipelor de „domnişori" de la oraş care au trecut să-l pozeze şi să-l examineze (C.I. Parhon precizează faptul că acest caz a fost în atenţia Anei Aslan!) s-a lăsat cu sărbătorirea sa, cu cântece şi cuvinte de felicitare, dar şi un scurt interviu la sediul Primăriei locale de atunci, Ciubăncuţa.
N-a fost bolnav niciodată, a scăpat de toate molimele lumii, de la „Ciuma lui Caragea" la epidemiile de tifos, ciumă, holeră, lepră, dar şi de toate războaiele pământului.
„Avea o forţă musculară puţin obişnuită. A lucrat la maşina de treierat, maşină primitivă pe care o învârtea cu mâna. Cu o mână trăgea cei doi bivoli puşi la jug. Ducea din pădure trei grinzi în spinare, de la 2-3 kilometri depărtare, peste dealuri, până la 100 de ani", se arată în studiul lui C.I. Parhon care îi rezervă o atenţie deosebită.

"E găsit în sat drept ca un brad. Poartă cămaşă albă cu gâtul descoperit, umblând astfel vara şi iarna". De-a lungul întregii vieţi nu a dormit niciodată în casă, ci doar afară, acoperit în fân sau învelit de cozile animalelor din grajd, iarna. Ori în iesle, aşa cum s-a născut şi Iisus Christos.
Mânca cât trei oameni odată, termina şi o oaie întreagă la o masă de unul singur.
Consătenii povestesc că nu a ţinut regim, pentru că atunci nu se obişnuia aşa ceva. Fuma pipă sau 4-5 ţigări pe zi. „Alimentaţie mixtă: lapte, brânză, mămăligă. Mânca cât trei, mânca şi o oaie întreagă la o masă, pe care o primea în schimbul muncii lui", scrie la rândul său. Parhon. „Comportamentul său trădează faptul că omul pe care parcă l-a uitat moartea pe pământ avea un sistem nervos puternic, cu totul ieşit din comun. Prezintă o aritmie cardiacă legată de respiraţie. Puls 92 pe minut, radiala nu este îngroşată, tensiunea arterială 160 cu 80". La 120 de ani, căra, de la trei kilometri depărtare, grinzi din lemn de 12 metri lungime.

Viaţa fără griji şi munca în aer liber, secretele logevităţii

C.I. Parhon subliniază faptul că în familia lui au existat centenari (mama şi sora, 110, respectiv 102 ani), dar mai ales că Maftei Pop a trăit toată viaţa muncind şi apoi odihnindu-se numai în aer liber. Un alt factor important care a acţionat favorabil pentru atingerea unei asemenea vârste înaintate (recordul românesc dovedit prin acte, fără tăgadă) este şi regimul alimenta, alcătuit mai mult din zarzavaturi, ciorbe şi lactate, ca şi factorii de climă - s-ar părea favorabili acestui neîncoronat Matusalem dacă nu al lumii, cu siguranţă al României.

O istorie de om

Maftei Pop, zis şi Mutu, a văzut lumina zilei cu 17 ani înainte de revoluţia lui Tudor Vladimirescu, când, în Franţa, încă se afla la putere Napoleon Bonaparte, şi a stins ochii în 1952, apucându-i pe Petru Groza şi Ana Pauker.
A fost contemporan cu Ipsilanti, Bălcescu, Cuza, cu toţi regii României, dar şi cu primii conducători ai Republicii Populare Române.
A trecut şi peste marile războaie, de la cel ruso-turc (1806-1812), la Războiul de Independenţă (1877), cel balcanic (1913), Primul Război Mondial (1914-1918) şi al Doilea Război Mondial (1939-1945), până la cel din Coreea (1950-1952).
Chiar povestea cu emoţie sătenilor din Osoi prin ce fapte de arme vitejeşti a trecut.
Viaţa sa a început pe vremea când nu exista nici telegraf şi a sfârşit-o când Uniunea Sovietică făcuse deja primele pregătiri pentru cucerirea spaţiului cosmic.
Din punct de vedere al istoriei muzicale a ultimelor secole, a simţit că face primii paşi pe pământ atunci când Beethoven compunea Simfonia a 9-a şi a trăit odată cu Ciprian Porumbescu.

Ştachetă prea înaltă

Astăzi, puţini îşi pot imagina că, în România, a existat cineva care a ajuns la neverosimila vârstă de 148 de ani. Chiar şi în rândul cercetătorilor nu este cunoscut acest caz, motivele fiind numeroase. Unul dintre ele, mai degrabă amuzant, este acela că Institutul de Geriatrie, înfiinţat chiar în anul morţii lui Maftei Pop, nu l-a mediatizat pentru că ar fi avut o ştachetă prea înaltă încă de la început, în activitatea pe care urma să o desfăşoare. De altfel, chiar în anul morţii lui Maftei, a fost înfiinţat primul institut de studiere a longevităţii din lume, la noi, la iniţiativa profesorului Ana Aslan, care a cunoscut cazul.

Chiar dacă la 1804 nu se eliberau documente civile populaţiei rurale, copiii erau înregistraţi la naştere în catastifele bisericeşti. Un învăţator din zonă, Ion Mureşan, de 80 de ani, a povestit cum un coleg de-al său i-a relatat faptul că a fost rugat să meargă cu autorităţile să caute la biserică date referitoare despre naşterea şi botezul său.

La Osoi a rămas o vorbă: „Ce, vrei să trăieşti cât moş Maftei?". Bătrânii satului şi-l amintesc: „Eram elev la şcoală la Ciubăncuţa şi a venit o comisie acolo. I-au luat o declaraţie, avea mult peste sută. A murit pe la 140 de ani. L-a chemat acolo, la Primărie, şi ne-am dus şi noi, elevii, să vedem pe cel mai în vârstă din ţară. Avea zbârcituri pe faţă, arăta ca fiind în etate. Era în costum naţional cum se purta odată. Era primăvară când ne-am dus cu clasa să-l vedem şi să-i cântăm La mulţi ani. Eu aveam cam 11 ani. Ne-a impresionat că are o vârstă aşa înaintată".